Sărbătoarea, prin ochi de copil: Paştele, între Înviere şi tăierea mieilor

Sărbătoarea Învierii a devenit o rutină. Între "Ziua Femeii" (flori şi lamulţiani-uri SMS-uite) şi minivacanţa de 1 Mai, preludiul concediilor de vară. Paştele este astăzi doar prilej pentru potol, ştocăreală la bi­serică în noaptea de Înviere, "Ade­vărat a Înviat", pensiuni de nşpe margarete, cu miei la proţap şi ouă fondante. Moment de dovedire a po­tenţei financiare. Moment de relaxare şi de îmbuibare. De întoarcere a mirea­nului către sfântul său stomac şi către cuvioasa mândrie de a avea, El, masa plină şi ziua senină.

Ce înseamnă cu adevărat Săr­bă­toarea Învierii? Ne explică un copil. Horia Stanov, elev la Colegiul Na­ţional "Fraţii Buzeşti" din Craiova, în clasa a VII-a D.
"Paştele a fost dintotdeauna pentru mine o sărbătoare plină de mister şi culoare. O sărbătoare care, şi astăzi, îmi pare la fel de enigmatică. Mi-au trebuit câţiva ani ca să înţeleg ce sărbătorim în fiecare primăvară şi, cu sinceritate, cred că nici acum lucrurile nu-mi sunt foarte clare.

Primele amintiri sunt cele legate de lumina pâlpâindă a lumânărilor ce creştea în intensitate la miezul nopţii. Pentru că pe vremea aceea priveam lumea cu capul dat mult pe spate (taică-meu se scuza, spunându-mi că nu e tocmai un motiv de mândrie ca un puşti de 5 ani să fie ţinut în braţe atât de multă vreme), pentru mine era cu adevărat un miracol să văd că întunericul nopţii dispărea gonit de lumina lumânărilor ce aruncau umbre pline de mister pe feţele celor din jur. În egală măsură mă surprindea tă­cerea oamenilor care aşteptau stoi­ci în faţa bisericii momentul în care brusc, treziţi parcă din transă, rosteau fără şovăire «Hristos a Înviat!». Am înţeles, mult mai târziu, că în­cre­derea deplină că acest eveniment chiar s-a întâmplat înseamnă cre­din­ţă.

Am mai aflat, în anii din urmă, că toţi cei care cred cu adevărat se străduiesc din răsputeri să fie nişte oameni mai buni cu cei din jur, măcar în perioada dinaintea Paştelor. Părerea mea este că sunt fie prea discreţi, fie prea puţini. În jurul meu nu simt că lucrurile se schimbă radical în bine în timpul postului. Văd aceleaşi figuri încrâncenate, aceeaşi lipsă de toleranţă, aceleaşi ştiri apocaliptice la televizor. Trebuie să spun că acasă lucrurile se desfăşoară un pic altfel în perioada postului: ai mei nu mai mănâncă «de dulce», taică-meu acceptă noul regim, convins de maică-mea că «doar aşa îşi va mai regla trigliceridele», iar Icy, căţeluşa mea, pare nedumerită că din meniul zilnic a început să lipsească peştele şi carnea…

Ce n-am reuşit să înţeleg încă este fervoarea ce-i cuprinde pe toţi atunci când vine vorba de mielul de Paşte. Nu pricep de ce mieii sunt sacrificaţi public în pieţe. De ce lumea este cu adevărat fericită să-şi aducă mielul acasă în sacul de nailon, mânjit de sânge?... Nu înţeleg: de ce e necesar spectacolul ăsta macabru?! Mă îndoiesc că Dumnezeu este încântat de masacrul mieilor săvârşit în numele Lui şi nu cred că ia asta ca pe un semn incontestabil al credinţei. Încerc să-mi imaginez o lume în care găinile, cocoşii, raţele, gâştele, vacile, viţeii, boii, porcii şi alte animale pe care le mâncăm (fără prea multe probleme de conştiinţă) ar fi sacrificate în pieţe. Mă cutremur numai când scriu despre posibilitatea asta…

Aş minţi dacă n-aş recunoaşte că sunt şi lucruri care-mi plac la ne­bunie atunci când mă gândesc la Paşte. Ador mirosul de cozonac, aşa cum îl făcea bunica mea, la ţară. Îmi amintesc cu nostalgie copaia de lemn, frământatul epuizant, miracolul scoaterii din cuptor a cozonacilor abu­rinzi… Îmi mai place obiceiul vopsirii ouălor. La chestia asta chiar mă pricep şi trebuie să recunosc că sunt extrem de mândru când reuşesc să-i impresionez pe bunici cu coşurile mele de ouă multicolore. Îmi place la fel de mult să ciocnesc ouăle vopsite şi mă pot lăuda că pot alege în doar un minut cel mai tare ou dintr-un coş întreg. E la fel de adevărat că uneori mai dau şi greş.

Îmi mai place să-mi amintesc de dimineaţa duminicii Paştelor, atunci când bunicul meu ne pune pe toţi, de la mic la mare, să călcăm pe o secure înfiptă în iarbă (asta ar trebui să ne dea tărie), iar bunica mea ne spală pe faţă cu apa în care a pus un ou roşu şi un bănuţ de argint (asta ar trebui să ne facă mai sănătoşi şi roşii în obraz).

Dar lucrul care mă impresionează cel mai mult şi mă surprinde de fiecare dată este bucuria sinceră a tuturor celor care sărbătoresc Paştele. Îmi pare că în ziua aceea, fără excepţie, cu toţii se simt mai buni, mai speciali. Poate chiar sunt.

Mi-ar plăcea o lume în care oamenii să se bucure de viaţă şi să accepte că pot deveni mai buni cu cei din jurul lor, încercând să sărbătorească, în sufletul lor, în fiecare zi, Învierea Domnului. Ar fi, cu si­guranţă, o lume mai frumoasă! Iar ca acest lucru să devină posibil, este suficient ca fiecare dintre noi să creadă…"

Ar trebui să ne întoarcem înspre sufletele copiilor noştri, ca să învăţăm curăţenia lucrurilor simple. Ar trebui să încercăm să vedem lumea cu ochii lor, ca să ne vindecăm sufletele.