Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu prilejul „Zilei unității poporului”, Ambasada Federației Ruse la București a organizat, miercuri, o seară de film. Prezentat ca fiind o premieră istorică, „Orașul Blestemat” a fost o propagandă cu mult sânge.
A curs din capete, piepturi și chiar pe pijamaua femeii-personaj principal, între picioare, după viol. În sală au fost și copii. Au existat și scene de tip sovietic, ca în anii ’50, chiar dacă acțiunea se petrecea în Evul Mediu: o eroină reușește să respingă atacul inamicului pe direcția cetate doar prin cântecul ei.
Sala din sediul ambasadei a fost arhiplină, greu s-au mai găsit scaune pentru cei vreo 200 de români care au venit să savureze premiera dedicată „tuturor luptătorilor ruși, căzuți pe diferite meleaguri”.
Ambasadorul Federației Ruse a ținut să marcheze momentul: „Pe fundalul încercărilor manipulative ale unor politicieni și mass-media de a defăima pe nedrept țara noastră, apreciem profund respingerea din partea dumneavoastră a minciunilor propagandistice despre Rusia”. Aplauze furtunoase!
O seară de propagandă la ruși pic.twitter.com/bM2MSzpOih
— Jurnalul (@JurnalulN) November 6, 2025
Ideea propagandei rușilor de la București a apărut încă de pe 17 octombrie, când pe contul de social media al ambasadei a fost postat un anunț: „În premieră absolută în România! Orașul afurisit - un film istoric de acțiune care vă taie respirația”. Reclama continua cu caractere mari: „Subtitrat în limba română!” și era precedată de flăcări ca emoticon. Urma descrierea - „Anul 1238. După ce a devastat Rizan, Vladimir, Torjok și Moscova, hanul Batu se oprește în fața zidurilor puternice ale Novgorodului… și face un pas înapoi. Își împarte marea armată și o trimite pe drumuri diferite cu scopul de a se reuni la granița stepei în dreptul unui mic oraș numit Kozelsk”.
Cu imaginea unor săbii, autorul postării de pe contul ambasadei dezvăluia momentul culminant al filmului - „Aflând că hoardele se apropie, locuitorii orașului iau o decizie: să reziste cu orice preț”. Și încheia în forță: „Nu ratați! Orașul Afurisit, un film despre curaj, sacrificiu și lupta pentru pământul natal”. Și câteva sute de oameni s-au înscris să-l vadă.
Portrete de cinefili la ruși
Fiecare spectator a primit câte un e-mail de confirmare după înscrierea la premieră. Cu mulțumiri pentru interesul acordat culturii ruse s-au transmis indicații: fără valize, rucsacuri sau aparatură foto-video profesională și, obligatoriu, cu buletinul de identitate. Tot obligatoriu: „să aduceți voie bună și zâmbet sincer (!)”. La ora 18.00 - când s-au deschis porțile ambasadei de pe Bulevardul Kiseleff - era coadă ca la carne, pe vremea comunismului. Rândul lung ajungea pe trotuar, păzit de polițiști și jandarmi. „Cine știe de ce or fi așa mulți. Poate că a dat ăla cu mașina în gard”, se gândea cineva cu voce tare, pus în șir, cu fața spre drapelul alb-albastru-roșu. Într-o parte, mai spre Arcul de Triumf, canadienii îi sfidau pe ruși: pe sediul ambasadei lor ridicaseră un drapel mare al Ucrainei. „Ce vremuri, draga mea, mai știi? Mai ții minte? «La pas prin Moscova», oh ce comedia de mâna întâi. Apoi, ne-am plimbat prin Cișmigiu. Ce vremuri, ce frumos... Mai știi?”. Nostalgicul e îmbrăcat în palton scump, doamna de lângă el, în haină de blană. Miros a parfum fin, bătrânul scoate cu eleganță o batistă și o trece peste frunte. Nu se știe dacă e nădușit de căldură sau de emoție. Ori e gest ostentativ față de ăla din spate, unul - la vreo 40 de ani - îndesat, cu geacă roșie care poartă cu mare mândrie o șapcă pe care scrie mare „Россия” (Rusia - n.n). Mai în față e unul cu geacă de piele scurtă - cum purtau subofițerii de Securitate pe la noi prin ’70 - nu vorbește, stă în rând și studiază tot cinefilul. O femeie a venit cu ăl mic, un copil de vreo cinci ani, care, obosit, scâncește și vrea în brațe. O puștoaică de clasa a VI-a îl privește cu superioritate și o ascultă pe maică-sa care se laudă: „Da! Ei (rușii - n.n) sunt un neam mare și bine organizat. Noi tot suntem în contact cu ei, vreau ca fata mea să meargă să studieze acolo”. Puștoaica nu zice nimic, ascultă în continuare pe unul ce intră în vorbă din senin: „Și ce învățământ au, doamnă! Și ce bine puși la punct sunt!”. Mai din spate cineva scâncește: „…dar războiul?”. Un zdrahon cu haine-țiplă taie vorba: „Haideți, doamnă, chiar credeți toate prostiile ăstora din presă? Nu e o catastrofă acolo. Iar ucrainenii și-o merită”. Un tip la costum și cravată aprobă în fum de țigară fină: „Îhâm… și-au căutat-o. Și, săracii (rușii - n.n) au ajuns să fie huiduiți pretutindeni. Din cauza globaliștilor de americani. Că vor să conducă lumea”. Concluzia cozii care aștepta să dea buletinele la poarta ambasadei a fost luată în unanimitate: rușii sunt de neam bun, în Ucraina se apără, iar adevăratul dușman este la vest. Unii ar zice că Franța, alții - Statele Unite.
Un polițist ascultă discuțiile cu gura căscată. Oamenii de la coadă nu mai au nevoie de propagandă.
Stema, matrioska și cafeaua
Intrarea în sediul ambasadei se face printr-o ușă deasupra căreia sunt puse două stele comuniste, apoi printr-un detector de metale occidental. Numele fiecărui spectator este pe un tabel, e confirmat cu buletinul cercetat de angajați diplomatici. Cei de la securitate nu arată ca și kgb-iștii din filme, nu-i sesizezi pe stradă dacă sunt în jurul tău. Doar privirea le e ca scanerul. O doamnă își întoarce poșeta pe masă, la control. Ochii agenților cercetează de la distanță fiecare obiect ce cade din geantă. Înăuntru, lângă sala unde urmează proiecția, se vorbește în engleză, stâlcit și apăsat și în rusă cu zâmbet larg pe buze.
Luminile puternice ale unui candelabru arată arhitectura de tip avânt socialist. În „foaier” - holul lung - sunt două dulapuri, steluțe și busturi ale unor înaintași. În dulapuri sunt premii și plăcuțe omagiale primite în timp. De la veteranii de război din România, de la Ministerul de Interne, de la Camera de Comerț ori de la primarul Chirica de la Iași - acuzat penal de abuz în serviciu cu un prejudiciu de 8 milioane de lei. Mai e o plăcuță oferită personal (și pusă în dulap, la mare cinste) de „general-locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, comandantul Universității Naționale de Apărare Carol I - București”. Are un mesaj care, probabil, place, se încadrează, cumva, în ideologia prezentului: „Labor improbus omnia vincit”. Adică - „Munca asiduă cucerește tot”. Mai jos e o diplomă de la o asociație de tătari. Neam care este personaj negativ în seara „de unitate a poporului”, sărbătorită prin film și expoziție de Matrioska. Pe o măsuță sunt așezate figurinele din lemn, prilej pentru doamne să le fotografieze din toate pozițiile. E un panou care dă și titlu mesei cu păpuși de lemn: „Expoziția meșteșugurile - sufletul poporului. Realizată cu sprijinul organizației publice și de stat Uniunea femeilor Rusiei”. Înghesuiala nu este aici, este la o altă masă. Acolo se dă cafea. Deoparte, unii, fuduli, își fac fotografii în fața panoului cu stema Ambasadei Federației Rusiei. Ca la meci. Printre cinefili se plimbă însuși ambasadorul Vladimir Ghiorghievici Lipaev: zâmbet permanent, bărbie ridicată, strâns viguros de mână. Excelența Sa îl ascultă pe unul cu bască proletară, care se plânge în engleză cum a fost el de curând în Rusia și a devenit „punct roșu”, la granițe, pentru români. Povestitorul e un neaoș de subcarpați, admirator al federației de la est. Vladimir Ghiorghievici îl înțelege, dar e stânjenit. Trebuie să scape repede de autohton și să ținut un discurs.
„Subliminale” prin „atingeri de noi înălțimi”
Ambasadorul, urcat la pupitrul de lângă ecranul mare de proiecție pe care rulează fișe cu cuvântarea. Ambasadorul vorbește în rusă, fișele sunt în română: „Evenimentele care stau la baza acestui film datează din începutul secolului al XVII-lea (probabil o greșeală de tipar n.n.), când Rusia, sfâșiată de tulburări interne și de invazii străine se afla în pragul pierderii suveranității și ar fi putut dispărea complet de pe harta lumii. Însă poporul nu a permis acest lucru!”. Mesajul are cuvinte-cheie, românii nu reacționează. Unii mai trag de cafea pe hol, alții ies din sală, au uitat să meargă la toaletă.
Alt mesaj din prezentarea filmului istoric cade imediat pe ecran și la microfon: „Devotamentul față de Patrie și dorința de a munci pentru prosperitatea ei au deschis calea spre întărirea puterii Rusiei. Datorită unității, poporul țării noastre a atins înălțimi remarcabile în economie, știință, tehnologie și cultură. Forța nebiruită a spiritului poporului nostru se sprijină pe idealurile patriotismului (…)”. Ăia mai tineri se uită cu gura căscată la ce iese prin proiector. Ăia mai bătrâni înțeleg limbajul, sunt mai obișnuiți, absorb cuvânt cu cuvânt. Și filmează tot. La atacul asupra unor politicieni și mass-media care „prezintă Rusia ca pe un rău al lumii” se strică atmosfera. O tanti care a întârziat își plimbă scaunul pe deasupra capului fix prin fața proiecției, nu se mai înțelege cum e cu „dușmanii”. Avântul Excelenței Sale la microfon scade, tanti nici nu bagă de seamă, n-are loc să-și pună scaunul. Un angajat al ambasadei sare și face o breșă în rândul spectatorilor, Vladimir Ghiorghievici trece la următoarea idee. Cum că Rusia va rămâne acolo unde este (!), oricât de greu încercată va fi, dacă în apărarea ei va sta poporul - „crescut în dragoste față de Patrie și după exemplele mărețe ale strămoșilor apărători”. Limbajul de lemn începe să plictisească un pic, dar spectatorii își revin când apare mesajul de final. În același stil consacrat: „Vă felicit încă o dată cu prilejul Zilei Unității Poporului!”. Urale nu au fost, aplauze furtunoase, da.
Eu sunt cneaz și nu mă vâr!
Filmul prezentat cu surle și power-point-uri de Ambasada Federației Ruse la București are un subiect simplu din care bubuie idei „patriotice”. Printre personajele principale sunt Rata - poreclit „Amândouă mâinile”, un tâlhar - Berindei și cneazul - un puști admirat de boieri. Intriga mai e ținută și de o domniță pentru care se bat un fost sclav și un „căpitan de zece” (nimeni nu știe ce înseamnă asta). Tătarii apar cum au apărut și trupele rusești pe la Kiev și apoi se retrag. Precum au făcut-o și rușii în februarie 2022. Hoarda se poticnește apoi la Kozelsk unde urmează asediul și derularea subiectului principal al filmului. Tătarii dau năvală în diferite sate împrejur, omoară și violează. Cam cum a fost la Mariupol cu rușii și cecenii care au tăbărât pe civilii dimprejurul orașului. Copiii privesc ecranul și văd cum femeia din intriga filmului e capturată de tătari. E dusă la un comandant care, mai apoi, o aruncă trupeților. Actul de viol este reprezentat cu femeia pătată cu roșu pe cămașă, între picioare. Un puști, lângă ușă, se holbează, maică-sa îi face semn discret să se uite în altă parte. Femeia scapă până la urmă în clișee de film comunist: omoară cam o companie de tătari de una singură, cu șișul.
Filmul mai are scene care provoacă reacții. Într-una, o parte a armatei cneazului se pregătește să dea un atac sinucigaș. Strategii ruși se gândesc că rămân fără apărare în Orașul blestemat în fața armatei tătarilor. În acel moment, cneazul minor vine în prim-plan încadrat de muieri și bătrâni cu coase și furci: „Noi vom fi aici”. Replica ce urmează e glăsuită de un boier cu logică - „Am trăit să o văd și pe asta”. Un sfetnic, pe un fundal fin de muzică, marchează: „Dar când a fost altfel în Rusia?”. Urmează un moment de tăcere, apoi atacul sinucigaș începe cu comanda data de voievod către lăncierii medievali: „Ostaș, ascultă comanda la mine!”
O altă scenă arată femeia ce fusese prinsă și batjocorită de tătari care, după eșecul atacului sinucigaș găsește o metodă ingenioasă de apărare a cetății. Când zidurile erau dărâmate de catapulte, femeia iese printr-o spărtură și, în fața hoardei, începe să cânte. Despre țară și neam. Tătarii se opresc și se retrag în debandadă. Filmul se termină spre tragic, cu trupele rusești învinse de tătari. Iar scena este memorabilă. Micul cneaz e dus de un sfetnic spre o ascunzătoare, în pivniță. „Vâră-te aici!”, sună traducerea ambasadei. Replica e demnă de conducător, tot în traducerea instituției de pe Kiseleff: „Eu sunt cneaz și nu mă vâr!”
Traducerea filmului a mai șters din reacțiile la sângele de pe ecran. Câteodată a semănat a comedie, tocmai când drama era mai mare. Ca și atunci când în toiul luptelor unul dintre căpitanii cneazului încearcă să elogieze trupele rusești căzute la datorie în lupta cu tătarii: „Fârtați! Tătarii dau îndărăt. Oamenii noștrii nu și-au cruțat burțile în luptă. Asupra dreptmăritorului n-a căzut sabia”.
Happy end rusesc: oștenii mor, cneazul scapă.
Filmul se termină în aplauze sincere ale publicului și cu mesajul de pe pânză că este dedicat luptătorilor ruși ce au căzut pe diferite meleaguri. Se aprind luminile, mulți rămân la discuții și la apa minerală oferită de gazde.
Doi bărbați și o femeie, pe Kiseleff. „Una peste alta a fost un film așezat, istoric. Ne arată că spiritual nu am evoluat cu nimic. Doar tehnologic”, zice un bărbat. Celălalt îi dă dreptate: „Un film bun”. Femeia tace, ascultă cu admirație comentariile. Bărbații schimbă impresii, toți au fost în Rusia. Tânăra oftează după Moscova. Iar bărbații trec la un alt subiect preferat: „Dar borș ai mâncat?”.
Citește pe Antena3.ro
