Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Recunosc: ori de cîte ori mă aflu, cu treburi, într-un anumit birou (astăzi al revistei Historia) aflat în corpul B, la etajul 3 al Casei Presei Libere, amintirile mă năpădesc.
Recunosc: ori de cîte ori mă aflu, cu treburi, într-un anumit birou (astăzi al revistei Historia) aflat în corpul B, la etajul 3 al Casei Presei Libere, amintirile mă năpădesc.
Nu e uşor să revezi, chiar şi după 18 ani, imagini din alţi
18 ani, ani care, în felul lor, ţi-au marcat tinereţile, cu bunele şi cu relele
lor. În acest birou modest şi cam îngrămădit ne-am oploşit noi, cei care alcătuiam
secţiile propagandă şi sport ale cotidianului Scînteia tineretului: Adrian,
Traian, Vasile, Horică, Laurenţiu, Cornel şi, cu voia dumneavostră, ultimul pe
listă… subsemnatul. Adică cei care am fost efectivul secţiei “capul şi
picioarele” după cum ne-a botezat unul dinte cei mai dragi oaspeţi ai noştri,
nenea Fănuş Neagu.
GEOGRAFIE. Harta
biroului e lesne de reconstituit: la fereastră, în partea dreaptă, era biroul
lui Traian, zis şamanul, din cauza firii sale cam secretoase. Lîngă el, tot pe
partea dreaptă, era Horică, apoi, spre uşă, Cornel şi peste drum, tot pe partea
stîngă, stătea Laurenţiu, zis şi Lolo. Lîngă Lolo – eu. Lîngă mine, Vasile Căbulea,
temutul cronicar sportiv pe care, din cauza dioptriilor numeroase, tot nenea Fănuş
l-a poreclit clarvăzătorul Căbulea. Trecut de o vreme în lumea umbrelor,
Vasile Căbulea merită, cred, o evocare
de suflet.
Vasile era unul dintre cei care gustau şotiile clocite în birou. De data asta însă, îngrijorarea de pe chipul lui Vasile, alintat şi “Moţo-baby”, nu era doar o părelnicie, era o dramă existenţială! Curînd am aflat pricinile. Urma să-i vină în vizită mama soacră, femeie cu gospodărie bine aşezată şi chivernisită de undeva, de prin părţile Brăilei, dacă nu mă înşel, iar coşurile cu bunătăţi cu care se înfăţişa în Capitală atîrnau greu. În consecinţă, era nevoie de braţe vînjoase care să le ducă de la tren la maşina lui Vasile, parcată ţanc lîngă peronul Gării de Nord. Fire grijulie, ginerele Vasile, convenise cu soacra lui ca aceasta să nu se îmbarce în tren decît după ce îi va fi comunicat, telefonic, faptul că are asigurate condiţiile unei descinderi ca la carte. Argumentul suprem: “Haideţi, măi băieţi, veniţi unul cu mine la gară, că tot voi o să aveţi parte de vinul acela de nebunie. O damigeană de 20 de kile, zău!”, nu a avut de astă dată ecoul scontat.
SILE. Taman cînd situaţia părea fără scăpare, uşa biroului
s-a deschis larg şi a intrat însuşi Vasile Ranga, zis şi Silică, pozarul de
elită al ziarului, personaj cu mult har şi cu şarm aparte. Judecînd după
aprinderea obrajilor venise de la “subredacţie” – nume conspirativ al
locantelor cu udătură de suflet – şi era foarte probabil ca, ulterior
împlinirii unui anume gînd, să se îndrepte spre o locaţie similară. “Chioruţule,
l-a luat scurt şi cu un alt nume de alint pe Vasile, pictează-mă cu două
sutare. Pînă la leafă. Hai, că nici nu ştii cînd ţi-i dau înapoi!” Căbulea
s-a făcut mic, mititel: “N-am! Adică am, dar îmi trebuie pentru taxi că vine
soacră-mea de la Brăila şi are mult bagaj”. Pe loc mi-a venit ideea salvatoare:
“Uite, Silică, dacă tu ne promiţi solemn că ai să vii la gară ca să îl ajuţi să
care bagajele de la tren şi pînă la maşină, nea Vasile te împromută cu 200. Ne
punem noi chezaşi”.
Cu asta, tîrgul a fost gata. Silică a înşfăcat prada şi a ieşit triumfător, nu înainte de a-mi arunca peste umăr următoarea destinaţie: Hanul Prahova. Fericit, Vasile a pus mîna pe telefon, spre a o anunţa pe iubita-i mamă soacră despre mersul lucrurilor: “Sărut mîna, mamă soacră, am rezolvat, se poate să nu rezolv eu pentru dumneata?! Fii fără grijă. Te-aştept cu Ranga-n gară!”
A urmat o tăcere grea, apăsătoare, prevestind negre isprăvi. După asta, Vasile a aşezat cu multă sfială receptorul în furcă şi s-a cufundat într-o tăcere totală. Un lucru era sigur: nu aveam să ne bucurăm prea curînd de deliciile vinului de Brăila...
