TIMPUL LÎNGĂ LINIA FERATĂ - Oamenii cantoanelor

În gări părăsite, pe lîngă linii de tren încă vii, am găsit oameni care locuiesc acolo de o viaţă. Oameni care au muncit zeci de ani la CFR. N-au mers prea departe prin ţară, deşi au avut mereu foi de drum gratuite. N-au avut timp şi nici bani. Copiii care trăiesc în cantoane speră ca într-o zi să părăsească linia destinului părinţilor lor.

În gări părăsite, pe lîngă linii de tren încă vii, am găsit oameni care locuiesc acolo de o viaţă. Oameni care au muncit zeci de ani la CFR. N-au mers prea departe prin ţară, deşi au avut mereu foi de drum gratuite. N-au avut timp şi nici bani. Copiii care trăiesc în cantoane speră ca într-o zi să părăsească linia destinului părinţilor lor.

Pămînturile din Covasna se despovărează de roade; s-au copt merele, cartofii au crescut mari şi spicele au rămas fără bob. În Halta Ferma Zăbala, perele s-au făcut aurii şi îşi aruncă lumina pe chipul bătrînului care s-a aciuat aici acum trei ani, în fosta gară. N-are pămînt unde să pună şi el cîteva straturi de cartofi, iar perele astea care cresc pe vrej nu sînt de mîncare, ci doar de frumos. Omul stă aici, în faţa gării, printre dalii şi muşcate ce au îmblînzit cu parfumul lor zgomotul trenului şi priveşte spre gaterul pe care a fost angajat să îl păzească şi care îi aduce venitul necesar vieţii. Maşinăria moartă de cîţiva ani l-a priponit aici, şi acum, la 56 ani, nu mai are unde să îşi găsească un alt rost. I-au mai rămas doi dinţi în gură, iar faţa şi mîinile arse îi sînt ruginii ca frunzele castanului ce veghează gara. E departe de sat, departe de dispensar şi de pastile şi, cînd a izbucnit incendiul şi i-a atins pielea, a trebuit să aştepte să vină soţia sa la Oneşti, să-i aducă o doctorie. E departe şi de electricitate, drept care, la cîteva zile îi dă unui cioban, ce-şi paşte oile în spatele gării, telefonul mobil. Ciobanul i-l aduce încărcat a doua zi. E departe şi de copii, şi doar faptul că-l întreb de ei îi aduce lacrimi în ochii albaştri şi blînzi şi nu mai poate spune nimic.

Boroşneu mare

Suferinţa Evei nu vine din dor de copii, pentru că ai ei sînt aproape; de la Boroşneu Mare pînă la Sfîntu Gheorghe sînt cîţiva kilometri, iar în vacanţe nepoţii înveselesc cu părul lor bălai curtea minusculă a cantonului nr. 18, construit în 1896. Bogdan şi Denisa se joacă şi cu păpuşile, dar şi cu buloanele de la traverse. Bunica lor, acum la pensie, a ridicat paleta de mii de ori şi a dat drumul la mii de trenuri să meargă mai departe, spre Covasna sau spre Sfîntu Gheorghe; a fost odată în tinereţe la Bucureşti, pe vremea cînd fratele ei făcea acolo armata, şi de atunci n-a trecut niciodată dincolo de Braşov, iar foile de călătorie gratuite s-au adunat inutile. În concedii n-a mers pe nicăieri, nici măcar pînă la Covasna, aflată la trei paşi, să-şi facă un tratament balnear.

Pentru suferinţa Evei nu-i de vină nici singurătatea. Eva nu vrea să iasă nicăieri, nici pînă la teatrul din Sfîntu Gheorghe, unde a invitat-o într-o zi fiul ei; nu-i trebuie mai mult decît televizorul. Şi tot ce află aici seara, ascunsă, după ce soţul i-a murit acum 21 de ani, singură în căsuţa ei de două camere, îi ajunge prea bine. Televizorul o enervează, cînd îl arată pe Becali că-i vorbeşte de rău pe unguri ("Dacă ar şti el cît de mulţi unguri ţin cu Steaua n-ar mai vorbi aşa!", spune microbista), televizorul o amuză cu "1001 de nopţi" şi o irită cu ştirile de la ora 5.

Să privească în fiecare dimineaţă spre fostul loc unde se îndrepta în fiecare zi, îmbrăcată în uniforma albastră, spre Gara Boroşneu Mare, aflată la cîteva sute de metri de canton, şi să o găsească mereu scorojită, părăsită, fără rost, aceasta e întîlnirea zilnică ce o întristează de moarte pe Eva. "E linişte, e bine, dar de cînd s-a desfiinţat gara e urît; era ca o bijuterie. Eu din ’62 sînt aici şi anii au fost foarte frumoşi pînă n-a făcut Miron Mitrea reducere de personal şi s-a terminat totul."

Bodoc

"Nu ştiţi cine e Nuşi? Cum, ce fel de reporteri sunteţi dacă nu aţi auzit de Nuşi? V-aţi început meseria de ieri?", ne întreabă, la cantoanele de lîngă Gara Bodoc, Zoli Vandor, care ziua lucrează la întreţinerea căii ferate, iar seara are grijă de sticluţa cu rachiu şi de cicălirea nevestei, care l-a ademenit aici "cu căldura ei". Şi-a luat o zi de concediu ca să scoată alocaţia copiilor şi e singurul bărbat pe care l-am găsit acasă, dintre cei şase care trăiesc la canton şi lucrează la CFR. Al şaptelea bărbat a făcut o prostie la muncă şi acum lucrează cu ziua prin sat.

Şapte familii, vreo 15 copii, zece oameni în trei camere, şapte oameni în două camere, asta e matematica locului. Aşa ar număra Zoli cel mic, puţin saşiu şi cu păr cîrlionţat, care aşteaptă să înceapă şcoala şi să înveţe mai mult din tainele cifrelor. Şcoala e cam departe de cantoane, dar un microbuz vine zilnic să-i ia pe copii. Mai greu e pentru cei mari, care învaţă la Sfîntu Gheorghe; trenurile nu sînt foarte dese şi la întoarcerea de la liceu trebuie să aştepte flămînzi cîteva ore în gară. Constantin Luţă învaţă la liceu să proiecteze case pe calculator; el ne mărturiseşte: "Mi-ar plăcea să ne mutăm la Sfîntu!".

O femeie cu inimă mare

Zoltan cel cu burta mare şi goală ne tot bate la cap să-i dăm mai întîi un cadou, apoi ne va povesti tot ce vrem. Se îndură să spună gratis povestea tatuajelor de pe braţe. Ancoră, cruce şi inimă. "Astea arată că ai un suflet!" "O sfîntă treime", spune fotoreporterul. Soţia, Daniela, se chinuie să-l potolească pe bărbatul care nu mai încetează cu cererile. Femeii îmbrăcate în haine vechi, cu nişte balerini aurii-pămîntii în picioare, mamă a cinci copii şi posesoare de om certăreţ, nimic nu i-a omorît bunul simţ: "Nu pot să mă plîng, sînt alţii şi mai necăjiţi decît noi. Am dori să ne aducă nişte containere unde să punem gunoiul, pentru că ne temem să nu luăm amendă; au venit cei de la gară în inspecţie şi ne-au ameninţat!", îl apostrofează pe Zoltan, care povesteşte cum a dat el pămîntul la vecini şi n-a avut din asta nici un cîştig: "Dacă faci un bine, nu trebuie să-ţi pară rău!". Teatral, cînd îl întreb dacă şi-ar dori să părăsească strîmtul canton, Zoli se uită în sus şi răspunde: "M-aş duce undeva în lumea asta!". Ca la teatru e şi replica lui Zoli cel mic, ce nu-şi slăbeşte tatăl cu ironiile: "Ar pleca la mă-sa!". Altul îl completează: "La grădina de vară, la cimitir o să plece!". Zoltan nu vrea să fie pozat: "Ştii de ce? Pentru că sînt urît şi ai să strici ziarul cu mine!".Doi băieţi se hîrjonesc prin iarba de lîngă canton. Cel mare îşi ia bicicleta şi începe să dea ture scurte; cel mic se prinde în sfoara groasă, legată de un măr crescut lîngă terasament, şi începe să se dea în leagăn, tot mai sus, în timp ce soarele apune în spatele liniei.

Ruinarea

Becsek Aladar spune că, după 40 de ani de muncă, are pînă si sîngele „ceferist“. Acum s-a retras în cantonul de lîngă fosta gară Brates, gară devastată cu măiestrie de ţiganii pe care Aladar i-a văzut cum îsi bagă copiii pe geam să desfacă soba de teracotă bucată cu bucată. Din pensia de 646 de lei plăteste 32 de lei chirie pentru casă. „Unii însă reusesc să cumpere cîte un canton, desi au casă personală, apoi vînd cu de trei ori preţul dat.“ Si el, ca si Eva, admiră trenul particular care circulă acum între Sfîntu Gheorghe si Covasna, stai ca în avion acolo, ai si muzică. Dar nici el nu pleacă prea departe.