Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Că veşnicia s-a născut la sat e lucru ştiut (şi de atâta vreme rostit). Dar cât să ţină oare o clipă de... veşnicie? O zbatere de pleoape, cât să ţină? Să zicem... 600 de ani?! Cât adună, în crugul lor, Şişeştii, Plopişul ori Şurdeştii – sate vrednice "de pe Fisculaş" (adică din acea parte a nordului extrem românesc aflată "pe graniţa" dintre Ţara Chioarului şi Maramureşul istoric)? De-o fi ori nu atâta timpul "clipei celei veşnice ce ni s-a dat" (vorba poetului născut dincoace de ramura estică a Carpaţilor) nu ştim. Dar oamenii din cele trei sate mai sus-pomenite s-au bucurat de măreţia ei, în cea de a doua zi de Paşti, luni, 25 aprilie, când au aniversat 600 de ani de atestare documentară într-un act administrativ datând din anul 1411. Sărbătoarea a fost organizată de Primăria şi Consiliul Local Şişeşti (primar Gheorghe Bud).
Şi pentru că o atare sărbătoare se cuvine a fi celebrată pe măsură, moroşenii şi-au pus pe ei straiele cele bune, lucrate după tiparele strămoşilor, împodobite cu mărgele, ori cu modele geometrice sau florale, ori cu "ciur găurit" (broderie spartă), au pregătit bucatele, au scos din cele pivniţi horinca (pusă în sticle în care ăi mai meşteri montaseră, în chip minunat, câte o scăriţă de lemn – om vorbi noi şi despre meşteşugul ăsta cândva!) şi au dat drumul la dans şi la joc. Nu înainte însă de a primi binecuvântarea preotului satului, după liturghia oficiată în biserica din Şurdeşti, ce-şi află locul în patrimoniul UNESCO, fiind cea mai înaltă biserică veche din lemn din lume. Dar să nu vă închipuiţi că s-au pornit ei la dans aşe, ca fitecine, oarecând. Nu... ci jocul şi dansul s-au circumscris unui ritual mai vechi poate decât cei 600 de ani de atestare documentară a acestor mândre sate de pe Fisculaş. Căci obiceiul locului spune că-n a doua zi de Înviere se ţine "Udătoriu’", ritual agrar ale cărui rădăcini se pierd în trecut.
Tradiţia cere ca, înainte cu două săptămâni de Paşti, să se aleagă doi "crai" care pândesc în sat să vadă care-i gospodarul care iese întâi la arat, dar monitorizează şi cetele de feciori, "nu care cumva să umble la fete cât încă nu s-o gătat postul".
Şi-n a doua zi de Paşti, după liturghie, părintele dă binecuvântare, iar oamenii îşi aleg juraţii, "judecătorul", "jendarii", "scăzătoru", "înmulţitorul" şi toate celelalte personaje ale teatrului folcloric specifice zonei şi obiceiului. Întregul sat participă la Udătoriu’, şi oaspeţii veniţi de departe se integrează în obicei, şi noi, reporterii, ne pomenim părtaşi căci, fără să vrem, ba ne aliem glasul cu al feciorilor cântând, ba ne pomenim luaţi în vârtejul dansului ori parcă-parcă am da o mână de ajutor "crailor" care caută, după datină, moneda, în curtea celui mai vrednic din sat, care anul acesta a fost Gavril Bud. Urmează o "cursă" peste dealuri, cu plugul tras de boi, până la apa unui pârâiaş unde Udătoriu, crai şi alai participă la udarea celui dintâi, ca semn al bogăţiei recoltelor acestui an.
Interzis în anii ’70, acest obicei agrar, de o frumuseţe şi o autenticitate ce nu pot fi puse la îndoială, a fost reînviat, de 14 ani, la Şurdeşti. Şi, o dată cu obiceiul, s-a reîntors în sat şi tradiţia purtării costumului popular, de la an la an tot mai mulţi localnici îmbrăcându-l, duminica şi-n zilele de sărbătoare. Ba chiar şi străinii de sat – dar nu şi de sufletul lui - încep să poarte în această zi îmbrăcămintea tradiţională din Şurdeşti. E şi cazul lui Loïc Thétio, bretonul îndrăgostit de Maramureş, care anul acesta nu a venit singur, ci împreună cu prietenii şi colegii săi din formaţia de muzică celtă "Bagade de Ploemeur". Astfel, în miezul aprins al celei de a doua zile de Paşti, cei 600 de ani de atestare documentară ai Şurdeştiului au adunat sonorităţile celtice ale muzicii maramureşene cu cele ale muzicii bretone, un arc peste timp şi peste întinsul unui continent întreg.
Citește pe Antena3.ro
