Rezistenţa prin credinţă

Suntem supuşi vremurilor, cum spune cronicarul. Iar vremurile sunt când mai bune, când mai rele. Nouă, românilor, ne place să spunem că trăim mereu vremuri vitrege. Ne tot trezim ba pustiiţi de aurul străvechi, ba aruncaţi la porţile Orientului trebuind să apărăm lumea de păgâni cu sabia noastră, ba rămaşi pe un mal de prăpastie faţă în faţă cu fiara roşie rânjindu-ne o jumătate de secol.

În astă vreme de pe urmă, câţiva dintre români, câteva sute sau poate câteva mii, s-au opus direct, riscând totul, formând o rezistenţă împotriva comunismului. Nu a contat pentru ei că au pierdut tot ce aveau, că tinereţea li s-a scurs în închisori şi lagăre, că au fost chiar omorâţi, iar trupurile lor au ajuns la groapa comună, a contat doar rezistenţa lor sufletească, interioară.

Din seva ei martirică s-au hrănit, chiar fără s-o ştie, cei mulţi, mili­oanele de români rămaşi afară, mai închişi şi mai constrânşi decât ar fi fost după gratii. Ceva i-a legat tainic şi pe unii şi pe alţii, dar mai ales pe toţi cei care nu au dat icoanele jos din suflet chiar dacă din şcoli, din instituţii, da. Chiar dacă se vorbea de un „tătucă", ei ştiau că există un Tată în cer. Aşa suntem noi, ca popor. Ne plângem de milă, ne oblojim rănile, dar mergem mereu mai departe. Iar drumul nostru nu poate fi altul decât acela care duce la Hristos.

Este posibil ca mulţi să se piardă pe drum, dar atât timp cât martirii ne-au însămânţat pământul încă de prin anul 303, cât ortodocşii ni se întorc într-o biserică precum Densuşul, unde potrivnicii au răzuit ochii sfinţilor pictaţi, cât turismul la Mănăstirea Voroneţ mai înseamnă încă pelerinaj, cât rugăciunea se mai spune în dulce vers nu e totul pierdut. Toată această rezistenţă vine de la Dumnezeu, care dă o dată cu ispitirile şi tăria.

Cât rămânem în Biserică, avem şansa biruinţei. Iar postul care ni se aşterne acum în faţă nu e decât o uşă către ea.