Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu vreau să fiu ziarist!
– Lăsaţi-ne un pic singuri, vă rog, i-a spus ochelaristul lui Filimon, care aduna chiftele de pe jos cu făraşul; apoi către mine, când ospătarul a ieşit: – Noi vrem să vă facem un bine, iar dumneavoastră respingeţi cu inconştienţă, daţi-mi voie, chiar cu multă prostie, mâna pe care noi v-o întindem.
– Care noi? Dumneavoastra sunteţi un comitet? Aţi spus că sunteţi colaborator benevol la Securitate. Foarte bine, organele noastre trebuie ajutate, e datoria noastră de cetăţeni ai RSR. Acum aflu că sunteţi si colaborator la ziare şi reviste, caricaturist, creator de enigmistică. E mult mister în jurul dumneavoastră.
– Vă lămuresc imediat, că de asta ne aflăm aici. Mai este un pahar de vermut, beţi-l dumnevoastră.
Din nou instinctul meu adormise. N-am avut deloc presimţirea loviturii următoare. Ochelaristul voia să devin turnător la Securitate. Mi-a spus-o oblu, din prima. Bine, el spunea altfel: colaborator. Şi subţia termenul înmuindu-l în fel de fel de borcănele cu diluanţi şi pomezi semantice să nu mai rămână nimic din sensul lui primar, tăios şi abject. El însuşi era un colaborator al Securităţii, dar colabora şi la ziare şi la reviste... Dar unde nu colabora? Era omul de bine, omul care punea punea mâna la orice, săritorul acela de zelul căruia nu se putea ascunde nimeni nici când voia să mănânce un rahat. Colaboratorul prin definiţie. Şi el, colaboratorul, fusese trimis de organe să ma ia de braţ, să-mi spună: tu şi să ne unim vocile într-un ciripit patriotic la urechea Securităţii. Fiindcă de patriotsim era vorba, mi-a spus. El îşi iubea ţara. Patria.
– Dar femeile nu vă plac?, l-am întrerupt eu râzând.
Râdeam pentru că mi se părea că el însuşi, ochelaristul, râdea de mine. Cine eram eu ca să fiu interesant pentru Securitate? Eram neica-nimeni, coate-goale, maţe-fripte. Cum singur mă portretizasem într-un moment de furie contra mea, eram un limbric atârnând din sfincterele oraşului: nici nu puteam să intru, nici să ies de tot. Nu cred că era interesată Securitatea să afle de la mine cum put picioarele celor ce dormeau în gară sau ce babe vin mai des la cimitir, – că aveam şi la "Eternitatea” un loc de dormit într-un cavou curat şi cu morţi decenţi şi paşnici, ideal pentru zilele cu arşiţă. Cum altfel aş fi putut să fiu de folos Patriei? – cu dulcele ca mierea glonţ al său...
– Când ne mai întâlnim, ca acum: la o bere, la un pahar de vorbă, poate găsim şi o friptură bună, să-mi spuneţi cine mai vine, ce se mai discută pe la cenaclul "Poesis”, de la Casa Tineretului. Poate în loc să se comenteze poezii, acolo se comentează... ştiţi dumneavoastră... Se comentează, asta vreau să spun. Poate se citesc texte alunecoase, riscante, cu şopârle... De exemplu, că tot am vorbit de Florentin Florescu, el a adus săptămâna trecută la cenaclu nişte caricaturi şi nişte epigrame care, cu puţin efort din partea autorului, ar fi putut să sune altfel. Ceva în legătură cu un proverb românesc, vă amintiţi? "Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”. Ei, vă sună cunoscut?
Ştiam la ce se referă, doar eu îi făcusem lui Florentin referatul de prezentare. Referatul acela era un fel de introducere, un text ajutător; îi acomoda pe cenaclişti cu textele pe care autorul le prezenta în cenaclu, dădea nişte linii de percepţie, propunea teme de discuţie. Ştiam, dar nu am putut decât să dau din cap că nu. Ca să câştig timp să-mi construiesc un răspuns, să dibui o portiţă de scăpare. Atunci am am simţit prima oară spaima pătrunzând ca un ac veninos în inimă. După ce mi-a dovedit că ştia ce se citeşte în cenaclul "Poesis” n-am mai avut nicio îndoială că insul era securist. Plin, sau doar turnător cu normă suplimentară, nu conta. A întins mâna stângă în faţă şi a început să recite ca şi cum ar fi avut ceva scris în palmă:
– "De stăm să judecăm de azi pe mâine,/ Vom constata un lucru bunăoară:/ Că nu există muncă fără pâine,/ Există numai muncă voluntară”. Aşaaa... Şi mai departe, cum însuşi autorul zice: "Putem să mergem mai departe încă/ Şi-om constata acelaşi lucru mâine:/ Nu-i vorba azi de pâine fără muncă,/ Ci pur şi simplu nu există pâine”. Hă-hă-hăă!... Fain, nu? Florentin ăsta e dat dracului, zău. Vezi cum înţeapă? Foarte frumos. Numai că ar trebui aşa, ca prieten, să-i atrageţi atenţia că uneori exagerează, se lasă luat de valul poantei. Nu poţi să spui că pur şi simplu nu există pâine!
– Ba uite că a putut. Şi dacă vreţi să ştiţi, el a trimis epigramele astea la un concurs organizat de UTC şi chiar a câştigat concursul. Dovadă că tinerii artişti sunt încurajaţi să critice aspectele negative din societatea noastră. Eu nu am buletin de oraş, deci nu am nici cartelă de pâine. Când am bani mănânc biscuţi cu lapte tras. Pentru mine nu există pâine.
– Pentru că nu munciţi nicăieri şi ştiţi cum e: nici pâine fără muncă... Dar dumneavoastră sunteţi un element bun. Aţi fost secretar de UTC în liceu. Noi am putea să vă ajutăm să vă înscrieţi la "Ştefan Gheorghiu” şi să ajungeţi ziarist, un domeniu unde vă puteţi valorifica talentul. Dacă nu, aţi putea să ajungeţi la mină, în Valea Jiului, aşa cum se întâmplă cu multe persoane fără ocupaţie.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (7), Paişpe (8), Paişpe (9), Paişpe (10), Paişpe (11)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
