Roman-foileton: Paişpe (16)

Milică intră glonţ, mai să dărâme uşa.

– Vine bosu’!

A stat mai bine de-o oră în drum. Dar nu ca să dea alarma când vine comandantul. Milică e un împiedicat, un neîndemânatic. Îl ştiu, doar e cumătrul şi vecinul meu. E omul care transpiră şi când aşază două beţe de chibrit în cruce. Şi tot X îi iese. Mă pot aştepta, după ce mi-a scăpat încărcătorul în cap, să dărâme postul de poliţie. Costică l-a trimis la pândă numai ca să scape de el. Doi la mână, mi se pare şi mie corect să nu ne frecăm burţile prin birou, eu şi Milică, tocmai fiindcă suntem cumetri. El poliţist, eu arestat. Sau reţinut. Sau ce naiba oi fi. Ne lămurim noi la Iaşi! Hai, c-a venit şi şeful, acuşi plecăm la Iaşi, dau o declaraţie şi mă întorc. Ce zi! Vineri, ziua mea cu ghinion.

Costică îi face semn lui Milică să tacă. Aproape o oră, cât i-am povestit păţania mea cu securistul, a ascultat ca un copil, nu m-a întrerupt decât de două-trei ori, când nu-i era clar ceva. Acum aproape că sare la mine, peste birou:

– Şi cum mama mă-sii, bre, Dorel ăla al tău chiar l-a pocnit pe securist? Pe bune?

– Da. Jap, jap!

– Incredibil!

– I-au sărit ochelarii tovarăşului Acolaboratoresei.

– Şi zici că din cauza securistului am primit noi acum ordin să te reţinem? Ce legătură are?

– Stai că-ţi spun. Să vezi cum se leagă lucrurile, cum m-a îmbârligat securistul până la urmă. Bag mâna-n foc că de la tărăşenia asta mi se trage. N-are de la ce altceva. Că alte belele n-am mai avut la Botoşani, n-am tinichele de coadă. E bombă cu efect întârziat, a pocnit acum, după doi ani şi ceva…

Bubuie uşa. Intră valvârtej un poliţist negricios, mustăcios, burtos, crăvătos, pistolos. Mi se înfige în faţă, îmi întinde mâna.

– Deci tu eşti ziaristul!… Cum ţi se pare la noi? Îţi place? Deci...
Deci eu sunt. Când intră cineva într-un post de poliţie dintr-o comună colbăită de la marginea ţării şi vede un băiat stând pe scaun, cu diplomatul între picioare, deci ştie că nu poate fi decât un ziarist. Şi eu îmi dau seama din prima că el e şeful de post, nu o bute de vin, deci a băut. S-o fi încumetrit şi el cu cineva. Nu e mustăciosul cu care m-am întâlnit astă-vară.

– Îmi place, e minunat aici, la dumneavoastră, spun zâmbind câş.

– Băieţii s-au purtat frumos cu tine, nu? Păi, da! Deci te cunoaştem… Eşti ziarist, na, om serios, cumătru cu Milică, deci ne purtăm şi noi mai aşa… Eu am băut oleacă, deci tot băieţii o să te ducă la Iaşi. Noi ne facem datoria. Costi, Mili, ia să opriţi voi o maşină, că cu a mea mă duc eu la noapte la pândă în locul vostru. Deci dorm oleacă şi pe urmă, la pândă, băiatu’, punem laba pe hoţ.

Am nimerit într-o familie armonioasă. Micuţii Costi şi Mili l-au aşteptat cuminţi pe tati ca să mă ducă la Iaşi pe mine, fiul adoptiv, iar tati vine după trei ore, abţiguit, şi spune că l-au aşteptat degeaba, că s-a răzgândit, deci s-a schimbat planul, iar ei nu se supără. Intră şi mami. O femeie dând buzna pe la zece seara în biroul şefului de post ca la ea acasă, în capot, şi care vorbeşte cu şeful ca şi cum ar fi nevasta lui, nu poate fi decât nevasta lui. Deci, mami. Pe loc m-am prins. De ce nu m-oi fi făcut poliţist?

– Vai, tu, dar cât ai putut să întârzii, am zis că te-au legat ăia la canton. Hai să mănânci, că acum am răsturnat mămăliguţa! Costi, Mili, hai să luaţi şi voi o înghiţitură, cred că sunteţi lihniţi de foame.

Ce se mai alintă între ei! Şi Costi şi Milică sunt deja diminutive, dar nu e destul pentru o familie unită care împarte aceeaşi mămăligă, acum diminutivează şi diminutivele. Reduc numele la esenţă. Costi pare acum că vine de la Costuleni, el e poliţistul-emblemă, cel mai respectat din comună. Dar Mili? Vine de la miliţian. Ba nu, că acum are şapcă nouă, de poliţist. Mili-Poliţistul. A mia parte dintr-un poliţist.

– Vaaai, dumneavoastră sunteţi ziaristul!, exclamă femeia. Eu sunt Mela. Ştiţi, sunt colegă la şcoală cu soţia dumneavoastră, predau limba rusă.

– Haraşo. Mela, de la Melania, nu?
Sigur că da. Doamne, cât sunt de inteligent! Doar n-o fi chemând-o Melana, Melanina, Melasa. Dar ea mă contrazice râzând, ha-ha-ha, cică de la Mihaela vine. Mihaela-Miaiela-Mela. Nu ştiu ce se se întâmplă cu mine, de ce sunt aici, stau ca pe cuie şi ăştia se alintă ca la grupa mică. De ce nu opreşte un poliţistuţ din ăştia o maşinuţă să mergem dracului mai repejor la Ieşuleţ, ca să terminăm odată pieseta asta prostuţă cu actoraşi penibiluţi?

– Am făcut o fasolică senzaţională, o nebunie! Haideţi să mâncaţi toţi. Cu mămăliguţă caldă... Hai să mănânce şi domnul ziarist, măcar să guste.

Mela insistă mieros, îl trage de mânecă pe bărbat-su. Poliţistul se uită împrăştiat, nu ştie ce să facă. Dar Mela pare să fie şefa şefului de post. Îi scrie cu privirea un ordin pe scoarţa cerebrală şi el execută întocmai şi la timp.

– Regulamentul zice… Dar, hai, suntem oameni, nu? Mela, draga mea, deci ca să împăcăm şi capra şi varza, adu aici mâncare pentru dânsul şi pentru Milică… Să mănânce ei doi aici. Sunt cumetri, poate mai au ceva de vorbit… Deci sper că nu ne refuzi, nu? Hai, că cine ştie pe unde ajungi şi când mai mănânci. De-acum, cu o juma’ de oră mai mult sau mai puţin, deci tot un drac îi.

Dau din cap că da. Instinctul îmi spune că nu e bine să refuzi fasolea unui poliţist care a primit ordin să te salte de acasă şi să te ducă dracu’ ştie unde şi pentru ce. Ba, mai rău, să o refuzi pe nevasta poliţistului. Nici n-am văzut-o când s-a dus şi s-a întors din casă, de la etaj. Îmi pune în faţă, pe birou, o farfurie cu fasole şi o felie groasă de mămăligă, tăiată cu aţa.

 

Citiţi:  Roman-foileton:   Paişpe (11), Paişpe (12), Paişpe (13), Paişpe (14), Paişpe (15)

Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe