Roman-foileton: Paişpe (20)

Colonelul Cuza îl taie pe şeful de post cu privirea. Să tacă. Dacă în postul de poliţie se află un proaspăt colonel şi patru tablagii, cine hotărăşte ce e de făcut într-un caz dificil?

– Trebuie să găsim o soluţie, spune colonelul. Băi, ăsta, ziaristul pulii mele, nu mai are nimeni telefon pe lângă tine? Sunăm la un vecin s-o cheme pe mă-ta sau la cine vrei tu să te lauzi că te-ai transferat la secţia penală, la scris cu cuiul pe pereţi.

– Ăla e singurul telefon de pe stradă, cu derivaţie la socrii mei şi la agronom. Şi oricum n-aş suna la ora asta. E trecut de zece, oamenii dorm.

– Dă telefon în altă parte. La ziar, la vreun frate, la duhovnicul tău, la amantă... Hai, hotărăşte-te, că-ţi trece puşcăria.

– Domnule locotenent-colonel, renunţ la acest drept. Declar că vreau să renunţ la telefon. Domnul sergent-major e din sat cu mine, poate s-o anunţe el pe soţia mea. Dar cred că deja ştie. Ştiu tot satul, toată comuna.

– Bine, tăticule. Dacă aşa vrei tu, gata cu telefonul. Dar îmi dai scris.

– Declar în scris. Daţi-mi pix şi hârtie. Sau un cui.

– Aşa, aşa, râde colonelul. Spune repede toate poantele care le mai ai în tine, varsă tot, că la bulău n-o să ai ce face cu ele. Te cazăm frumos într-un apartament de 40 de paturi, foarte răcoros, păpică îţi dăm, hăinuţe cu dunguţe, te şi păzim să nu te fure studentele din Copou... Curul ţi-l păzeşti singur, tăticule. Altă treabă n-o să ai. Ce maşină aveţi? – se întoarce el spre poliţişti.

– N-avem. Avem una, Dacia mea, dar e programată noaptea asta la o pândă în comun cu băieţii de la Răducăneni.

– Opriţi una la şosea, că doar n-o să-l duc eu cu maşina mea pe domnul la pârnaie. O tăiaţi urgent la Iaşi, îl predaţi la Inspectorat. Hai, executarea!

Le-a facut semn lui Milică şi lânosului să se ducă după maşină.
I-a desemnat – tu şi tu – pe şeful de post şi pe Costică să mă escorteze.

– Luaţi la voi numai bastoane şi că­t­uşe, s-a înţeles? Cică nu-i cunoscut cu antecedente penale, nu-i peri­cu­los. Nu eşti periculos, nu? Bun. Îi pu­neţi brăţări frumos, după reglement, şi mi-l duceţi fedeleş la centru. Urgent, că plânge puşcăria după el.

Rămânem doar eu şi colonelul în birou. Îmi dă pix şi hârtie.
– Sigur vrei să renunţi? Las-o dracului de declaraţie. Mai încerci cu telefonul când ajungi la Iaşi.

– Nu, renunţ. Dacă nu mă pă­leş­te plânsul, ce aş putea să spun la te­lefon? Nici nu ştiu pentru ce am fost condamnat. Nu mi-a fost comunicată nici o sentinţă. De vreo trei ore îmi bat capul să găsesc un răs­puns. Mi-am puricat trecutul, l-am întors pe faţă şi pe dos, şi-n dungă, şi n-am găsit nimic ce ar putea fi pedepsit nu cu închisoarea, dar nici măcar cu o amendă. Ştiu că am fost dat în urmărire gene­rală. Cică mă sustrag de la executarea pedepsei, mă ascund la locuinţa socrului meu din Cozia. Dar eu lucrez la un ziar, public săptămânal articole cu numele meu, comandantul Poliţiei din Botoşani îmi dă replica în ziar şi nu ştie de unde să mă ia?

– Ştim, ştim, tăticule. Toţi sunteţi nevinovaţi. Dar asta nu e treaba noastră. Noi trebuie să te punem frumos la locul tău.

– Aşa că n-are nici un rost să mai sun. Soţia mea ştie că am venit de bunăvoie la post. Până la ora asta a aflat şi că sunt condamnat şi dus la închisoare. Nu se întâmplă nimic în sat fără să ştie imediat toţi, oameni şi şeptel. Moldovenii noştri îşi fac gardurile joase şi cu ostreţele rare... ăia care au garduri... fiindcă aşa-s ei deschişi la suflet, nu au nimi­ca-nimicuţa de ascuns, ies la gard şi vorbesc cu vecinii, abia aşteaptă să vadă străini trecând pe uliţă ca să-i cheme în curte să-i omenească, măcar un pahar de apă să le dea... Spre deosebire de ardeleni, care-s firi mai reci, închise, se ascund de ochii lumii după garduri înalte până la streaşina casei, cu scândurile li­pite una de alta, iar ferestrele şi le acoperă cu obloane de lemn. Aşa zice Lucian Blaga, foarte apreciat de subordonaţii dumneavoastră, să ştiţi. Nu, domnule colonel, mol­do­venii noştri îşi fac gardurile joase nu ca să fie văzuţi, ci ca să vadă. Juchesc mielul în şopron, mănâncă prin beciuri, se ascund în păpuşoi când le bate un cerşetor la poartă. Nu le scapă nimic din ce se întâmplă la vecini. Stau pitiţi pe după garduri cu urechea pe scândură, spionează prin crăpături. Când vorbesc la telefon, ăia de la cuplaj mă ascultă, îi aud cum respiră, le aud mâţa mieunând prin casă. Când eram la ziar în Botoşani am sunat-o odată pe nevastă-mea, o rugam să îmi aducă fetiţa la Botoşani o zi-două, să o văd şi eu, că mi-era dor.

Ne­vastă-mea tot încerca să-mi explice că pe-aici e vreme urâtă, nu-i bine să scoată copilul afară şi la drum lung. Eu insistam şi, ce credeţi?, intră centralista pe fir, nervoasă: "Nu înţelegeţi, dom’le, că-i o glodăraie şi-o zloată pe la noi...? Unde să scoţi copilul pe vremea asta?". Şi când m-am dus odată să cumpăr timbre, am auzit-o pe telefonistă cum le împărtăşea factorilor poştali ultimele noutăţi culese de la abonaţii telefonici. Moldovenii sunt ascultători de felul lor. Nu le scapă nimic. Nu le tihneşte mă­mă­liga dacă nu ştiu ei ce mănânci tu. Vă spun eu că nevastă-mea ştie deja. Că doar şi dânsa îi moldoveancă, una-două e cu ochii printre uluci.
Telefonul zbârnâie scurt. Colo­ne­lul răspunde.
Îmi întinde receptorul:
– Ia. E pentru tine. Nevastă-ta.

Citiţi:  Roman-foileton: Paişpe (15), Paişpe (16), Paişpe (17), Paişpe (18), Paişpe (19)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe