Roman-foileton: Paişpe (21)

Îi aud respiraţia în telefon. Respiraţie de om îngropat de viu, la ultima gură de aer. Tac şi eu. Nu ştiu ce să-i spun. Simt că mi-e străină pentru că eu însumi îmi sunt străin acum. Parcă aş vedea de sus un prizonier, hăituit, cocârjat, topit, cu patru poliţişti pe-afară şi cu unul alături. Şi-aş vrea să cobor în el, să-l umplu cu mine şi să vorbesc cu ea la telefon în locul lui, dar nu pot, nu ne potrivim. Colonelul se uită mut la mine. Şi tăcerea se umflă între mine şi prizonier, între el şi poliţist, creşte şi umple încăperea, fierbinte şi densă ca smoala topită, ne îneacă.

– Voiam să ştiu ce-i cu tine. E târziu, nu vii acasă?

Nu, nu ştii. Presimţi. Tu eşti. Mergi înaintea mea şi mă faci să vin după tine chiar şi atunci când cred că nu mă mai pot ridica. Şi când nu mai pot tu mă iei în braţe şi mă duci mai departe. Mă înveleşti cu îmbrăţişarea ta şi mă aperi. Prinde-mă acum de mână şi trage-mă la tine. Doar ştii cât de uşor mă subţiez şi intru ca o eşarfă de lumină în inelul receptorului, pătrund ca apa prin capilarele cablului telefonic şi mă scurg până la tine. Ia-mă acum şi ascunde-mă sub pleoape, fă-mă plânsul tău stăvilit, ţine-mă acolo curat şi numai al tău, să nu mă vadă nimeni, să nu mă găsească, să nu mai ia nimeni.

Îmi împing lacrimile înapoi cu degetele. Până mi se deformează ochii şi mă dor. Îi simt mai mari decât capul, moi şi fierbinţi. Vreau să îi spun că sunt de râsul curcilor, poetul cu băţ în cur, că-mi trec prin cap numai versuri siropoase, în loc de idei precise despre ce mi se întâmplă şi despre ce am de făcut mai departe, dar din gât îmi iese un hîîîh prelung şi total ca ultima suflare, rămân gol şi neputincios. Îngaim:

– Eu trebuie să… Feţiţa a mâncat? Ai culcat-o?

Nu doarme Elen. O aud dupăind prin casă. Trebuia să îi spun iar poezia cu mistreţul cu colţi de argint. De câteva zile numai pe asta o vrea. Pentru că ea este o prinţesă. Îşi pune o faţă de pernă în cap şi e prinţesă. Iar prinţesele vor poezii cu prinţi. Nu basme. Poezii. Iar ea vrea acum poezia aceea minunată, lungă cât un basm, cu prinţul din elefant care îndrăgea vânătoarea şi sufla din corn, însă foarte puţin. Va plânge. Fiindcă nu voi veni s-o ţin şi în seara asta în braţe, s-o scarpin pe spate şi să-i spun poezia.

Cum să-i spun? Nu m-ar crede. Fiindcă atunci… O văd atunci, sub plopii de lângă cimitir: aplecată deasupra mea, scuturată de plâns, învineţită de spaimă. Am înghiţit un pumn de pastile chiar în faţa ei. Fiindcă nu mă mai iubeşti şi fără tine viaţa mea nu mai are niciun sens. Şi vreau să mor chiar în faţa ta, în braţele tale, poate aşa vei simţi şi tu durere sau un sentiment oarecare în inima ta de piatră, de lut… Chiar aşa. Suntem amândoi adolescenţi şi îndrăgostiţi, încă imuni la penibilul din declaraţiile de dragoste, din gesturi, din alinturi. Am desfiletat borcănelul şi mi-am deşertat toate capsulele în palmă. Ca nişte gloanţe mici şi molcuţe, din două bucăţi: roşu şi albastru. Şi le-am înghiţit pe toate, patruzeci-cincizeci, cu noduri, ţinându-mă să nu vomit. La sfârşit am lins şi praful vărsat în palmă din două capsule desfăcute. N-a crezut nici în ultima clipă că o voi face. Şi acum stau prăbuşit în iarbă, convulsiile mă rup în bucăţi. Ea îmi strânge capul la piept şi mă imploră să mă ridic, să mă tăbârcească până la şosea. În douăzeci de minute am ajunge la spital. Încă n-ar fi prea târziu, mai pot fi salvat. Nu, nu! Vreau să mor. Da, să mor! Nu cedez decât când o văd căzând ea însăşi, sleită, cu inima gata să-i crape. Ajungem târâş-grăpiş la şosea. Ne ia un bătrân cu Dacia, ne duce cât poate maşina de iute în oraş, la spital. Îi spun că vreau şi pot să intru singur la urgenţe. Dacă nu mă lasă singur, mă ascund pe undeva prin boschete şi stau acolo până mor. Ea să vină dimineaţă să mă viziteze. Până atunci,  să sufere. A doua zi dimineaţă, alergând într-un suflet de la internat spre spital, mă vede la "Pufoaica Ruptă”. Stau la o masă înspre trotuar, tocmai ca să fiu văzut, beau rachiu de vin cu Dorel. Dorel se furişează în spatele ei, o cuprinde în braţe şi o ţine strâns. Ca să nu mă zgârie când îi dezvălui, râzând, cum ne-am chinuit amândoi o oră să scoatem medicamentul din capsule şi să punem făină în loc. Şi cât am mai râs amândoi toată noaptea de farsa asta. Plină de cruzime, e drept, dar ticluită şi jucată până la capăt genial.

La aruncarea de pe internat s-a speriat la fel de rău. Nu ştia că voi coborî lin pe salcia crescută până aproape de acoperiş, cum făceau toţi băieţii când o tuleau în oraş după stingere. Pe urmă, când Dorel a anunţat-o că m-a călcat o maşină în Dorohoi şi îmi trebuie bani pentru doctorii care mă puneau la loc bucată cu bucată, s-a împrumutat de la tot internatul şi mi-a trimis cât aveam nevoie. M-a crezut şi când a trebuit să plătesc o amendă uriaşă la miliţia din Săveni. La următoarele sinucideri sau accidente a devenit suspicioasă, apoi nu m-a mai crezut. Ce să-i spun acum?

– Alo! Sunt arestat.

– Am… pre-eee-simţi-ii- it…

Plânsul îi rupe cuvântul în bucăţi. Mâna mi se înmoaie. Las încet receptorul pe masă, lângă telefon, şi mă ridic ameţit. Colonelul mă ia de umăr şi mă împinge spre uşă, fără un cuvânt. Ea îmi aude doar paşii.

Citiţi:  Roman-foileton: Paişpe (16), Paişpe (17), Paişpe (18), Paişpe (19), Paişpe (20)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe