Roman-foileton: Paişpe (23)

În general, condamnaţii duşi la închisoare cu maşini de ocazie, mai ales noaptea, pe ruta Costuleni-Iaşi, nu se pot abţine să nu povestească, răbufneşte epica din ei pe gură şi pe nas. Şi dacă nu se găseşte vreun poliţist nelegănat pe picioare cât a fost mic să-i asculte, ei se îneacă în propriile poveşti şi mor pe drum, mor de ne-spus.

Dar poate or fi având şi poveştile astea ceva hrănitor în ele, o proteină. O forţă, ceva magic. Altfel, nu trecea sergentul-major peste capul Guzanului. Altfel, nu s-ar fi adunat băieţii roată pe lângă mine, la cămin, seara, să le spun poveşti citite din cărţi sau ticluite pe loc. Veneau cu eugenia de dimineaţă în mână sau cu mărul de la amiază, bilete de intrare. Nu era pe degeaba povestea, era pe supliment, pe felul trei, pe ceva. Marcel a luat bătaie în locul meu ca să-l primesc seara la poveste. "De ce, de ce ai furat cartea?”, urlă Zgripţuroaica, gata să mă ia la cafteală. Marcel, negricios şi subţire ca un chibrit ars, tremură în banca lui, dar se ridică şi spune, aşa cum ne-am înţeles dinainte, când am aflat ce bătălău mă aşteaptă. "Eu am furat-o, nu el. Şi i-am dat-o şi lui ca s-o citească”. Marcel îşi prinde capul în braţe şi stă la bătaie. "Patul lui Procust” e o carte cu prostii, nu avem voie să o citim; trebuie să citim numai ce ne dă tovarăşa de la bibliotecă. Dacă nu ne-o dă, o furăm, tocmai fiindcă e o carte cu prostii. Ne-a spus unul dintr- a opta ce prostii frumoase sunt acolo, iar nouă ne plac prostiile, ne place tot ce nu avem voie…

Dar de la Costică ce pot căpăta? S-a purtat frumos cu mine. Pentru că aşa o fi el, un tablagiu mai uman, ori s-o fi gândit că nu e bine să-şi bată cuie în tălpi cu ginerele, chiar arestat, al secretarului primăriei, poate viitor primar, poate viitor… Şi atunci s-a hotărât să meargă în vârful degetelor pe muchia procedurilor. Până la Iaşi mai facem o jumătate de oră. Costică n-are nimic să-mi ofere, nici cum să mă constrângă. Poate doar dacă m-ar ameninţa cu cătuşele. Le simt pe banchetă, lipite de picior. S-au încălzit. Parcă nu mă mai înspăimântă ca atunci când Milică le-a pus lângă mine şi răceala lor mi s-a înfipt ca un ţurţure în cap şi în jos, pe şira spinării. Chiar le-am pipăit pe întuneric, am îndrăznit să-mi bag două degete în gura lor cu dinţi mici. Sunt cătuşe noi, americane, care se strâng când tragi de ele, dacă te zbaţi să scapi. Ştiu din armată. Aveam o pereche la corpul de gardă. Le foloseam să legăm puştile unele de altele, ca nişte chei pe verigă, ni le puneam pe nas ca pe ochelari. Le citeam aşa regulamente băieţilor de la ţuhaus, dar niciodată, nici măcar în joacă, nu ni le-am pus pe mâini. Sunt ca nişte inele din alea pentru măsurat ouă. Toate ouăle care trec printr-o gaură sunt la fel. Unele poate au două gălbenuşuri, altele poate sunt clocite, piuie puiul înăuntru, altele poate sunt goale; nu contează, toate-s la fel. Toţi oamenii cu cătuşe la mâini sunt la fel.

Cătuşele, da, m-ar speria. Dar ce, Costică a venit să scoată de la mine finalul poveştii sub tortură? Nici să mă răsplătească în vreun fel. Pare să ştie că, aşa cum lui îi place să asculte, mie îmi place să povestesc şi că i-aş povesti oricum: şi legat, şi nelegat, şi bătut, şi de bună voie. Povestesc, povestesc şi, cu fiecare povestioară, întind fire, asemenea unui păianjen care îşi ţese pânza, şi mă leg de cei care mă ascultă, mă ancorez de ei. Dar nu-i prind în plasa mea ca să-i devorez, nu. Eu sunt o ciudăţenie de păianjen, mă las eu devorat de cei din plasa mea. Aşa capăt un rost, mi-e bine aşa. Când am tăcut, gata, nu mai sunt decât numele şi prenumele, născut la data, un deţinut cu mâinile în cătuşe, un ou din cartonul cu ouă uite-atâta, despre care nimeni nu ştie ce are înăuntru şi nici nu interesează pe cineva să afle.

– Dacă îţi spun… I-a dat două carabe peste ochi, i-a făcut ochelarii monoclu: jap! jap! Şi securistul…

– Stai oleacă.

Costică se fâţâie bucuros pe banchetă, se înfundă în buretele noduros al banchetei, îşi freacă palmele de nerăbdare. O roagă frumos pe femeia cu maşina să îl ierte pentru deranjul ăsta, dar e ceva legal. Şi dacă şeful n-ar fi băut şi n-ar fi schimbat planul… e om şi el, ce să-i zici? Băiat bun. Şi dacă Poliţia n-are maşină… Şi dacă n-ar trece atât de rar maşini la ora asta…

Cocul se mişcă aprobator în sus şi-n jos.

– Dar de ce nu eşti poliţist din film să ai maşină nino-nino şi pistol cu cartuşe multe?, întreabă fetiţa.

Nu-i mai răspunde nimeni. Ne asurzeşte urletul metalic al motorului. Iar nu vrea să pornească. Tuşeşte, pocneşte, cârâie, hârâie. Şi amuţeşte deodată. Învinsă, femeia ne îneacă pe toţi cu un oftat uriaş. Ce se face ea acum cu fetiţa, noaptea, în câmp? De ce tocmai pe ea o opriseră? Dacă nu o opreau agenţii, ajungea fără probleme, încetişor, la Iaşi. Şi doar i-a spus colonelului că maşina e o rablă, face ultimul drum, dar ăla i-a zis că n-are nimic, merge şi aşa. Şi uite că nu mai merge. Nu mai porneşte.

Costică trece la volan să încerce şi el. Degeaba. Acum nu mai clipeşte nicio luminiţă. Nu se mai aud decât cheia răsucindu-se în gâtul volanului şi scârţâitul arcurilor sub noi, prizonieri într-o celulă de ocazie.

Citiţi:  Roman-foileton: Paişpe (18), Paişpe (19), Paişpe (20), Paişpe (21), Paişpe (22)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe