Roman-foileton: Paişpe (25)

Securistul s-a lăsat în genunchi şi se chinuia să-şi pună ochelarii la loc. Nu reuşea să-i apuce, îi scăpau din mâini ca peştele. Loviturile nu numai că îi zburaseră bicicleta de pe nas, dar i-au tras şi heblul, omul nu mai vedea nimic. Dezavantajul unuia care ia palme de la Dorel este că prietenul meu are nişte lopeţi în loc de mâini şi, când îi arde una peste peste obraz, degetele se încolăcesc pe după cap şi îl plenesc şi pe obrazul celălalt, îl năucesc. Deci două palme se pun cât patru. Nişte instrumente colosale, călite la cărat mortar cu roaba. El ia în mână două cărămizi, una peste alta, cum apuc eu o napolitană. Ca să nu mai spun că de câţiva ani se antrena la karate pe un câmp de lângă oraş, că nu era voie în sălile de sport cu aşa ceva, ştia să lovească precis şi eficient: nu trebuia să se apuce de bătut la unul dis-de-dimineaţă ca să-l dărâme pe la amiază.

Două palme peste faţă, cu efect dublu, l-au făcut ghem pe securist. Dorel i-a mai dat două peste cheliuţă, de data asta numai cu vârful degetelor, delicat, parcă ar fi montat epitete în duşumea – ca într-o poezie de-a lui.

– Ce-am vorbit noi, Calache? Ce ţi-am spus eu să nu te legi de poeţi?

Nu înţelegeam nimic. Dorel îl călcase pe securist pe picior, iar de partea astalaltă îl trăgea în sus de-o ureche, îl întindea că pe o rufă scoasă de la fiert. Pe securistul care mă agăţase într-un veceu ca să mă facă informatorul lui, mă tăvălise în căcat şi mi-a apăsat piciorul pe gât, fără milă, până când, horcăind, am zis da. Acum nu mai era spionul care ştia totul despre mine şi care numai cu o vorbă, cu o încruntare de sprânceană, putea să mă facă praf ori să mă înalţe, cică putea să mă facă ziarist, nu mai era hoitarul diabolic scociorând cu ghearele în măruntaiele mele, nu mai era nici neobositul colaborator la tot şi la toate, Acolaboratoresei. Acum era un papă-lapte, un motan prins în juvăţ, cu puiul în gură, miorlăia de durere când Dorel îl trăgea de ureche.

– Şi tu, Dorelus?
Atât am putut scoate pe gură. Nu ştiu cum a sunat vocea mea. Gura mi se încleştase. Am împins cu greu sunetele unul după altul, mărgele pe sârmă ghimpată.

Prietenul meu cel mai bun nu era doar turnător sau securist camuflat într-un umil legător de cărţi, cu trecut sănătos de zidar şi desfundător de veceuri, el era chiar tartorul turnătorilor, un şef sever care acum îşi altoia subalternul prea zelos. Ştiam că turnătorul cenaclului era clăpăugul cu urechile ca foile de varză, marele recitator de poezii pupincuriste pe la toate cântările României, la televizor şi la vizitele ştabilor de la Bucureşti. Mă rog, nu chiar la toate, numai la alea din sezonul rece. El era un recitator de toamnă-iarnă, fiindcă nu putea să apară pe scenă decât cu o căciulă de miel pe cap, ca să nu-i fâlfâie urechile. Dar, de ascultat, asculta în toate anotimpurile. Cu lighenele alea prindea şi şoaptele noastre, chiar de la distanţă şi prin perete. Dar iată că nu era singurul. Poate Dorel era chiar şeful clăpăugului, coordonatorul, îndrumătorul lui şi al altor clăpăugi şi ochelarişti… Dracul să-i ia, că nu ştiam cum erau organizaţi.

Înţelesesm de la ochelarist că sarcina lor, a colaboratorilor, nu era numai să pună ventuza pe unii şi pe alţii, să tragă totul din ei, dar şi să racoleze turnători proaspeţi. Iar aceştia la rândul lor să atragă alţii şi tot aşa. Până când… Până când toata lumea toarnă pe toată lumea şi mecanismul se blochează, se îneacă în delaţiuni ca un motor supraalimentat. Pe asta cu motorul tot de la Dorel o ştiu. Nu se mai găseau ciripitori în ţară, de se ajunsese la mine. Eu, cavalerul cu chiloţi de tablă, de nespălat ce eram, mortul viu din cavouri, pasagerul fără tren din gara Botoşani, poetul părului din nas şi al femeilor grase. Mai rămăsesem eu pe dinafară, neprins în reţeaua naţională. Pentru că aveam un… Un prieten, totuşi. Unul bine înfipt în Securitate, nevăzut, ca păduchele în piele. Le-a dat ordin zapciilor lui, când i-a trimis să-i belească pe oameni de suflet, să-i lase în pace pe poeţi. Fiindcă e şi el poet, orice s-ar spune. Scriitorii din Botoşani – puţini, câţi sunt – îi laudă talentul. A citit şi la cenaclu, a fost aplaudat, a publicat în gazeta literară a liceului de construcţii, la gazeta de perete în armată... Poate acolo, în armată, un ochelarist l-o fi înghesuit şi pe el într-un veceu, i-a pus sula în coaste şi l-a băgat cu forţa în corul patrioţilor cu ureche fină şi cu buzele ţuguiate. Că de bună voie nu cred să se fi înscris. Nu-s nici doi ani de când s-a liberat şi uite ce s-a ajuns! Stă nebăgat în seamă la bibliotecă, lipeşte cărţi, după-amiaza face ciubucuri ca instalator, dar ce putere are de fapt! Îi dă peste bot şi-l trage de urechi, de faţă cu atâta lume, în mijlocul oraşului, pe securistul care a îndrăznit să treacă pese ordinul lui şi s-a băgat să recolteze în lanul cu poeţi, unde nu avea voie. Mai rău, s-a înfipt direct la cel mai bun prieten. La mine.

– Deseară să fii la mine la şapte fix, să-ţi trag nişte şuturi în cur ca lumea, că nu vreau să facem circ aici. Marş! Dispari din faţa mea! – i-a ordonat Dorel securistului cu sonorul la jumătate, dar răstit. Şi vezi că pentru asta îţi tai din bani!, i-a strigat din urmă.

Citiţi:  Roman-foileton: Paişpe (20), Paişpe (21), Paişpe (22), Paişpe (23), Paişpe (24)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe