Roman-foileton: Paişpe (27)

În centrul oraşului, veceul public, Biblioteca Judeţeană şi supermagazinul "Botoşani” formau un triunghi reprezentativ pentru judeţ în acel sfârşit de epocă: templul culturii, templul salamului cu soia, templul mizeriei. Intelectualul din bibliotecă vedea umilinţă şi mizerie. Muncitorii veniţi la cumpărături vedeau rahatul în stânga şi cultura drept înainte. Iar între clasa muncitoare şi clasa gânditoare era, cum avea să se vadă peste două luni, la revoluţie, o mare groapă plină cu rahat. Din care am apărut şi eu, dând nas în nas cu misteriosul meu urmăritor. Când am luat-o amândoi spre "Pufoaica Ruptă”, Dorel ne-a văzut pe geam, de la bibliotecă, şi s-a luat după noi. Nimeni n-avea privitul pe geam în fişa postului, dar toată lumea cam asta făcea la serviciu. Toţi parcă aşteptau să se întâmple ceva. Însă dincolo de geamuri. Nu înăuntru, nu în ei. Ei doar să se uite. Era o stare de aşteptare şi de continuă uitare. Uitare pe geam.

Dorel era pasionat de privit. Cămăruţa lui de la subsol, fără ferestre, îl dezavantaja; de aceea stătea mai mult prin oraş. Vorbea cu toţi pe stradă, ştia câte ceva despre fiecare, mărunţişuri fără nicio trebuinţă în memoria unui tânăr poet, şi nu de puţine ori se întâmpla să te oprească în toiul unei discuţii literare: "Dar stai să-ţi spun ce-a păţit unul, Petrică din Primăverii, când a venit acasă şi nu şi-a mai găsit câinele”. Era o enciclopedie de banalităţi domestice din care se apuca să recite pagini întregi în cele mai nepotrivite momente. Lua vorba dintr-un loc şi o ducea în altă parte a oraşului cu viteza şi în ritmul unui ziar. Unul gratuit şi cu tiraj de masă. Nici nu mai trebuia să dai anunţ la "Clopotul”, era destul să-i spui lui Dorel şi până seara ştia tot oraşul. Mi s-a întâmplat de mai multe ori, câutându-l, să aflu că fusese văzut în acelaşi timp în mai multe locuri deodată şi, cunoscându-l bine, nu exclud această imposibilitate.

Când m-a văzut cu nebunul, s-a luat după noi. Dar până a ieşit din bibliotecă, ne-a pierdut ori mai degrabă s-a pierdut el în revărsarea de fuste şi odicolon, că ieşea schimbul de la fabrica de confecţii din centru. A luat cârciumile la rând. S-a mai întâlnit cu unul, cu altul, a mai strâns ştiri şi le-a difuzat din mers. În timpul ăsta eu mă jucam de-a şoarecele şi pisica, printre chiftele, cu Atodiresei-Acolaboratoresei. Când ne-am întâlnit toţi trei la chioşcul de bilete de la "Luceafărul” era deja prea târziu. Spusesem da. Închis într-un veceu inundat de rahaţi, privind cerul prin gaura din perete.

Am plecat cu Dorel, după ce l-a bătut pe securistul închipuit, să bem la "Ultimul Prohod”, lângă cimitir. Ştia el că vom găsi acolo ceai de lăcuste, cum îi ziceam noi lichiorului de mentă "Glacial”. Care lichior, care mentă? Ne-am făcut praf. În seara aia am dormit amândoi în cămăruţa lui de la bibliotecă, pe cărţi şi ziare, înveliţi cu hârtie de ambajaj. Ne-a dus un cunoscut de-al lui cu Ifronul. Ne-a pus în cupa aia din faţă, a ridicat-o deasupra cabinei şi am traversat oraşul aşa, plutind prin aer în barca aia cu dinţi. Ne-a basculat la uşa bibliotecii ca pe saci.

Dar până să ni se rupă filmul mi-a spus cine era Cornel Atodiresei şi ce voia el de la lume în general şi de la viaţa mea în particular. L-am lăsat să povestească şi l-am împins în poveşti paralele şi în paranteze încăpătoare până când lăcustele din pahare ni s-au urcat la cap şi au ronţăit câte un pogon de neuroni de la fiecare. Abia când l-am văzut în starea aia am îndrăznit să-i spun, cât de meşteşugit am putut, cum am devenit turnătorul unui turnător închipuit. La o adică n-aş fi băgat pe nimeni în belea.

Întâi nu m-a crezut, a zis că glumesc. A râs. Pe urmă s-a schimbat la faţă. O umbră i s-a dizolvat pe faţă ca o picătură de tuş în apă. S-a uitat la mine dur, m-a împins în spate cu privirea. Cam la o lungime de mână de-a lui. Şi mi-a tras o palmă. Mai mult m-a împins decât m-a lovit. Am tot mâncat bătaie de când mă ştiu, mai ales la cămin, s-au distrus păduri pe bucile mele, s-au rupt unghii în gât, degete în maxilare şi mulţi pereţi am pictat cu muci la viaţa mea, dar niciodată nu m-a durut mai tare o lovitură. Mă doare şi acum.

Mi-au dat lacrimile. Dorel s-a aplecat peste masă, mi-a ridicat capul cu degetul înfipt sub bărbie şi mi-a spus zâmbind:

– Şi aşa e slab lichiorul ăsta, nu mai turna şi tu apă în el. Apoi, oftând: – Of, amărâtule, ce mă fac eu cu tine? Ştiu că nu ai turna pe nimeni. Dar fii atent la mandea. Dacă vreodată s-ar întâmpla… să zicem că s-ar întâmpla: vine un securist adevărat şi te freacă şi te-ndoaie. Ai, ce-aş mai sparge o faţă de bulangiu de ăsta! Nu zici nici da, nici nu. Îl duci cu vorba. N-are ce să-ţi facă. Să ţi-o ia în mână, atât. N-are de ce să-ţi fie frică, dă-l în mă-sa. E plin oraşul de băieţi şi gagici care freacă menta pe acasă şi uite că nu-i trimite nimeni la mină. Dacă era să te agaţe cu ceva, ce crezi, nu te găbjeau până acum? N-au cu ce să te agaţe dacă merg la şantaj. Poate încearcă să te amăgească. Casă, bani, căcaturi de astea, cum a făcut nebunul meu – lasă că pun eu iar laba pe el! Te ajut şi eu cu ce pot, n-ai să mori de foame, o rezolvăm noi cumva. Doar eşti prietenul meu. Dar dacă măcar te-ai gândi să zici da pentru bani, te bat eu cu mâna mea până te caci pe tine.

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (22), Paişpe (23), Paişpe (24), Paişpe (25), Paişpe (26)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe