Roman-foileton: Paişpe (29)

Zvonurile incredibile despre întâmplările de la Iaşi dospiseră toată după-amiaza cu berea şi cu vodca la un loc, încât, de unde până atunci nu  le credeam deloc, seara, la plecarea dela "Capşa”, puteam să băgăm mâna în foc pentru ele. Aşa căpătaserăm noi convingerea asta în câteva ore, fără niciun argument în plus. Dacă am mai fi stat o oră-două la separeu am fi putut să credem şi în Moş Gerilă.

Florentin ştia mai bine decât mine şi decât Dorel ce se întâmplase pe la ceilalţi comunişti din Europa şi – pe drum, băgat între noi doi  – ne-a spus că ne cam venise rândul şi nouă, e de aşteptat să pocnească buboiul.

– Da, e de aşteptat, a punctat Dorel. Să aşteptăm. Poate dă Tovarăşul colţul, mânca-i-aş coliva, că ne-am plictisit de dânsul.

– Da’ chiar o fi adevărat ce s-a întâmplat în RDG, în Bulgaria, sau e doar propaganda americanilor?, am întrebat eu cu sinceritate.

Chiar aşa credeam. Nu aveam niciun fel de informaţie. Când se întâmpla să mai aflu câte ceva, nu căpătam după aceea şi o confirmare. Dacă nu venea revoluţia, mamă, ce comunist împuţit aş fi ajuns! Şi ce bine aş fi dus-o!

Spre deosebire de noi, Florentin mai trăgea cu urechea la "Europa liberă” când se ducea acasă, la Vorona, mai comenta cu taică-su. Era dintr-o zonă slab colectivizată

– Vorona, Tudora, Corni – plină de ţărani îndărătnici şi cârcotaşi, era şi mai mare cu câţiva ani şi mai umblat prin ţară decât noi. De la el am aflat abia atunci, cu o săptămână înainte de revoluţie, şi nu ne venea a crede, despre mişcarea pentru drepturile omului a lui Paul Goma, despre greva minerilor din ‘77, despre fuga lui Pacepa, despre o demonstraţie a studenţilor din Iaşi. I-am zis că toate sunt legende şi nimic mai mult. De unde ştie el aşa ceva? Ce dovezi are? Dar n-am putut să nu-l credem când ne-a spus despre revolta muncitorilor de la Braşov. Pentru că fusese acolo, văzuse cu ochii lui. S-a întâmplat că tocmai atunci era în delegaţie la Braşov, trebuia să aducă nişte şuruburi.

– Şi nouă de ce nu ne-ai spus până acum?

– Pentru că voi sunteţi prietenii mei, nu vă dau bomboane otrăvite.

– Dar despre varza înfiptă-n ţăruşi de ce ne-ai spus?

Ne povestise mai demult cum, tot în delegaţie la Braşov, prinsese o vizită a lui Ceauşescu. De fapt, doar pregătirile. Cum ar fi azi, s-a dus la fabrică şi a făcut actele pentru şuruburi; a doua zi dimineaţă, când a revenit să pună marfa la vagon, credea că se rătăcise. Nu mai recunoştea locul. Cu o zi înainte în faţa fabricii era un maidan cu gropi, cu bălţi de ulei ars, păcură, betoane, gunoi. Acum, cât vedea cu ochii, numai varză. Căpăţâni mari şi frumoase, una şi una, aliniate perfect, ziceai că-s puse cu mâna. Pentru că erau puse cu mâna. Când s-a apropiat a văzut că erau înfipte în ţepuşe de fier. Toată noaptea s-a muncit pe rupte: meseriaşii au făcut ţăruşi din fier-beton, inginerii au întins sfori, să iasă rândurile drepte, au bătut ţăruşii, iar grosul muncitorimii a cărat varza şi a înfipt-o în ţăruşi.

– Despre varză v-am zis fiindcă deja erau bancuri cu asta. Şi cu merele legate cu aţă în copaci, la fel. Dar despre altceva de ce să vă spun? Ca să aprindeţi paie în cap? Că amândoi sunteţi nişte gură-spartă, voi şi când aflaţi cât e ceasul vă lăudaţi la tot oraşul. Şi când am mai vorbit noi despre asta, ca să vă spun?

Adevărat, nu prea mai vorbiserăm. Doar aluziv, făcându-ne cu ochiul. Erau lucruri subînţelese, ascunse în bancuri, în epigrame, în şopârle – de ce să le fi numit concret?

Tot vorbind despre vijelia care-i doborâse pe comuniştii din Europa, în timp ce alor noştri nu le mişcase nici şepcile de pe cap, am ajuns la Comitetul Judeţean, coborând pe Marchian şi lăsând teatrul în stânga. Acolo ne-au năpădit simultan sentimentele  anticomuniste şi berile rase la "Capşa”. Am rezolvat amândouă problemele deodată: ne-am pişat cu mult curaj, mai ales că era întuneric, pe zidul din spate al Comitetului Judeţean. Florentin, într-unul din momentele lui de genialitate, ne-a îndemnat să desenăm secera şi ciocanul pe perete, cu jetul. Dar tremuram de frig, nu aveam deloc precizie. Dorel  s-a băgat cu ciocanul lui peste secera mea şi m-a împins în stema lui Florentin, singurul dintre noi cu talent la desen, pe care am tăiat-o cu un X sinuos. Aşa că nu s-a mai înţeles nimic din protestul nostru.

– Lasă, nu-i nimic, ne-a ogoit Florentin. Micţiunea noastră de protest va continua. Şi a adăugat strigând: – Dacii înving oricum!

Chestia cu dacii i-a venit atunci. Ne-a plăcut. Era foarte românească, avea în ea şi resemnare, şi revoltă, şi speranţă. Eram şi noi un fel de daci. Fără arcuri şi fără săgeţi – dar nici nu ne trebuiau, că noi trăgeam cu urină în zeii noştri întunecaţi.

– Dacii înving oricum!, am răspuns eu şi Dorel.

Mai încolo am strigat iar. Pe la Uspenia, iar. Când am trecut de fabrica de confecţii, am început să mergem ca la paradă, aliniaţi în şir indian, cu mine în frunte, purtând arme închipuite la piept, şi să strigăm: "Dacii înving oricum!”. Nu eram decât noi pe stradă – aproape de miezul nopţii şi pe gerul ăla.

Deodată, de după un stâlp, ne-a sărit în faţă un malac.
– Stai! Ce-aţi spus? Cine? Cine învinge?, a strigat el, de am încremenit.

Mă înşfăcase cu stânga de piept, iar mâna dreaptă o ţinea întinsă în lateral şi uşor înapoi. Avea un pistol.

Citiţi:  Roman-foileton:  Paişpe (24), Paişpe (25), Paişpe (26), Paişpe (27), Paişpe (28)

 Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe