Roman-foileton: Paişpe (55)

de Viorel Ilişoi | 11 Mai 2011 • 20:45

Capitolul 7 - Libertatea e un accident

Cerul deschide o geană sângerie peste oraş. Văd prin geam. Am povestit ca Şeherezada până în zori. Costică a plecat de vreo jumătate de oră. Cineva a crăpat uşa şi i-a făcut semn: hai, că pleacă maşina spre Bucureşti. A ieşit tiptil, fără o vorbă. Am continuat să povestesc. Şi acum căpitanul şi scribul se uită unul la altul şi nu se hotărăsc dacă să mă mai ţină în birou, la taclale, ori să mă ducă jos, în arest. Îşi mai aprind câte o ţigară. Căpitanul pufăie îngândurat.

– Ce mişto a fost la revoluţie!, spune grav, ca pentru el.

Îi scot eu din încurcătură. Le spun să mă ducă în celulă. E aproape patru dimineaţa. Nu-mi mai doresc decât să mă întind în pat şi să dorm. Să dorm. Iar când mă voi trezi, cineva să-mi spună ce mi se întâmplă.

Scribul îmi zice să o iau înainte. Mă urmează la un pas, cu diplomatul într-o mână. Îmi ţin pantalonii cu mâinile băgate în buzunare până la coate. Coborâm două rânduri de scări şi ajungem într-un coridor luminat cu zgârcenie de câteva becuri, închise în nişte colivii de sârmă din tavan. Miroase a petrol şi a ciorapi nespălaţi, a piele îmbâcsită de praf şi de sudoare. Un plutonier-adjutant rotofei moţăie pe un taburet, cu braţele înlănţuite peste burtă. Când ne aude, se trezeşte, vine alene să descuie uşa cu gratii. Mă clatin de oboseală. Mă sprijin de zid să nu cad. Nici nu-mi dau seama când gardianul mă ia de mână, mă împinge într-o cameră şi încuie uşa cu lacătul.

Un neon, închis şi el într-o cavitate din tavan, varsă o lumină nehotărâtă peste câteva siluete lungite pe duşumea. Direct pe beton. Mă întorc spre paznic, vreau să întreb unde sunt paturile. Unde e patul meu. O celulă trebuie să aibă un pat, o masă, un veceu. Eu aşa am văzut în filme. Aici nu e decât o cameră uriaşă. Un cub de beton. Patru pereţi goi. În mijlocul duşumelei e o gură de scurgere, de o palmă, acoperită cu grilaj. La abator am văzut aşa ceva. Tăiau animalele într-un colţ, pe o masă de tablă, şi sângele se scurgea în sifonul din mijloc. Şi aici e sânge. O picătură, atât. De la bărbatul cu buza spartă, care doarme pe o parte, cu obrazul lipit de ciment.

Număr trupurile de pe jos. Doisprezece. Eu sunt al treişpelea.

– Aşa e la noi, cam fără confort.

Paznicul. Şi-a mutat taburetul în dreptul celulei, mă urmăreşte printre gratii. Stau în mijlocul camerei cu pantalonii în mână şi mă uit în toate părţile. Nu-mi arde acum de discuţii cu gardianul. Vreau să dorm. Mă trag lângă un perete şi mă las încet pe vine. Îmi prind genunchii în braţe. Plâng.

Gardianul îşi trage taburetul chiar lângă uşă, se prinde cu mâinile de gratii şi se holbează la mine. Mă cercetează pe toate părţile ca pe cai în obor, numai nu-mi bagă degetele în gură. Mă întreabă în şoaptă:

– Eşti primar?

– Nu, sunt ziarist. Redactor - îi răspund pe jumătate adormit, înghiţind lacrimi.

– Primar, adică la prima arestare. Toţi plâng când intră prima oară în arest. Nu există să nu plângă. Cu lacrimi, fără lacrimi, nu contează. Îi aud noaptea cum plâng în somn. Dar de a doua zi, gata, nu mai plâng. Se obişnuiesc repede. Cu nimic nu se obişnuieşte omul mai repede decât cu puşcăria. Azi îl închizi, a doua zi parcă are un an de bulău la activ, ştie şi program, şi regulament, şi tot, parcă le visează. Pentru că omul e făcut să fie ţinut închis, asta e starea lui naturală. Libertatea e un accident, ascultă la mine. Omul a fost închis din prima lui zi în Grădina Raiului, condamnat pe viaţă. Era o celulă mai mare. Mâncare puţină, pe bază de vegetale. Bine, avea şi gagică, dar n-avem de unde să ştim dacă asta nu era în defavoarea lui. Şi când a pus botul la fructul oprit, adică a încălcat consemnul, ce-a păţit omul? A fost pedepsit, da? Dumnezeu l-a dat afară din puşcărie. Na, fii liber, dacă n-ai fost cuminte...

Mă întorc spre gardian. Îmi las capul să cadă înspre el. Stă pe taburet, cu fruntea rezemată de gratii, cu ochii închişi. Vorbeşte mai mult pentru el. Îi văd cuvintele cum îi ies din gură şi vin spre mine. La început veneau repede, dând din coadă prin aer ca peştii în apă. Acum plutesc spre mine încet, ca nişte meduze. Mi se aşază reci şi cleioase pe tâmple, mi se scurg în urechi alungindu-se. Şi imaginea gardianului se alungeşte. Burta i se ridică până la gât, se contopeşte cu guşa, se înalţă împreună ca un guler până nu îi mai văd capul. E o burtă lungă, de sus şi până jos, din care ies cuvinte, unul după altul, şi se lipesc de mine. Pe tâmple, pe frunte, pe ochi. Lumina e un iepure alb. Mi se zbate sub pleoape cu gâtul tăiat. Sângele mă îneacă. Alunec, alunec în roşu, în negru...

– Hei! Scoală!

Am adormit. Un minut, zece, nu ştiu. Gardianul stă lângă mine aşezat într-un genunchi. Mă scutură de umăr, mă împunge cu degetul în obraz.

– Pune ziarul ăsta sub tine, să nu te murdăreşti!

Îmi pune în mână un ziar şi iese din celulă, îşi reia locul pe taburet. Scoate o carte de sub fund şi începe să citească, răsucit pe jumătate spre lumină, cu capul dat mult pe spate. Nu disting bine literele din titlu, dar recunosc desenul coperţii. "Împotriva deznădejdii”, de Mircea Eliade. În scurta mea cădere în somn, mi-a cotrobăit în diplomat şi mi-a luat cartea. Îl rog să o pună la loc dimineaţă, când va ieşi din tură.

– Dar asta e cartea mea! Ca să vezi, citim aceeaşi carte!