Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
– N-am apucat să citesc nici măcar prefaţa până la capăt. Văd că dumneavoastră mai aveţi doar câteva pagini. Aţi găsit acolo un leac împotriva deznădejdii? Tare bine mi-ar prinde acum.
– E o iluzie. N-ai cum să lupţi împotriva deznădejdii. Deznădejdea e ultimul prag al căderii, de unde nimic nu te mai ridică. Dacă ţi-ai pierdut speranţa într-un fel sau altul şi nu mai tragi nădejde de nicăieri, nu mai eşti capabil să lupţi, abandonezi totul. Te uiţi cum te descompui şi nu faci nimic. Te simţi deznădăjduit, aşa-i? N-ai ce face, înghite-ţi deznădejdea, otrăveşte-te cu ea. Să nu uiţi însă că în orice clipă poate apărea salvarea. Speranţa. Înţelegi? Fiindcă speranţa poate încolţi în mod miraculos din nimic. Dacă miracolul acesta nu se întâmplă, eşti pierdut.
Mă întorn cu totul către paznicul meu. Mă aştept să-l văd că se ridică de pe taburet şi începe să cădelniţeze cu tămâie prin arest, cântând pe nas. Fiindcă predică sfătos şi cu gesturi grave ca un popă. Costică era în stare să mă plimbe toată noaptea prin judeţ, cu canapeaua în cap, doar ca să-i povestesc o întâmplare; acum ăsta o vrea să mă spovedesc ori să mă convertească la nu ştiu ce religie. E timpul să-mi schimb părerea despre Poliţie.
Sunt atât de obosit, îmi trece os prin os, că nu pricep nimic din predica de pe taburet a apostolului din beci. Nu de predici am nevoie acum. Mi-ar trebui o declaraţie scurtă, precisă, în cel mai sec limbaj administrativ, despre scopul şi durata vizitei mele în arestul municipal. Şi o cană de apă. Şi o mie de ani de somn.
– Nu sunt total lipsit de speranţă, zic ridicându-mă ca să întind ziarul pe jos.
E chiar "Timpul”, un număr mai vechi. Îl deschid la pagina cu reportajul meu din Delta Dunării şi i-l arăt poliţistului.
– Eu am scris asta.
– Da? Am citit. Bravo, domnule! Te citesc pe tine şi pe Mircea Eliade, vezi? Dar să nu-mi mai spui nimic despre tine. Te avertizez. Acum doi ani, exact în ziua revoluţiei, am avut un accident de maşină. M-am ciocnit cu alt poliţist în intersecţie. Din vină comună. Ne grăbeam amândoi la sediu, că se dăduse alarma, şi am intrat unul în altul, bang! Mare deranj anatomic. M-am trezit după câteva zile la spital şi am aflat că nu mai suntem în comunism. Am rămas cu o mică problemă la plămâni, obosesc repede. Nu mai fac faţă pe sector. Şi m-au pus să păzesc arestaţii. Stau cu ochii pe ei să nu se taie, să nu se muşte, că de evadat n-au cum. Nici musca nu iese de aici. Am stat în spital, în total, trei luni, trei săptămâni şi trei zile. Exact atât stă scroafa în gestaţie. Acolo am dat în boala asta a cititului. M-am molipsit de la o stagiară care citea tot timpul. Şi la camera de gardă, şi la masă, şi din mers, prin saloane, şi în lift. Am început să citesc de la ea. Când termina o carte, mi-o dădea şi mie. Am redescoperit ce plăcut e să citeşti. Uitasem cum era, după o viaţă în uniformă, citind numai legi şi scriind numaiu amenzi. Şi, uite, de doi ani doctoriţa îmi tot dă cărţi. Gata citite. Dacă nu aveam accidentul, muream prost. Mai am câteva luni până la pensie. Parcă mă văd cum stau cu burta în sus, – burta am făcut-o după accident –, şi citesc tot ce-mi pică la mână. Am început să scriu aforisme. Am un caiet plin, dar mă jenez să-l arăt, să-l public. Când se întâmplă să vină câte un arestat mai şlefuit, şi asta se întâmplă destul de des, îmi place să vorbească despre cărţi, despre autori. Dacă încearcă vreunul să-mi povestească despre viaţa lui, nu-l las. Nu mă interesează nici ce scrie în fişa lui de arest. Nu sunt decât supraveghetor. Nu vreau să ies de aici negru de mizeria altora. Nici despre tine nu vreau să ştiu nimic.
– Totuşi m-aţi întrebat dacă sunt la prima arestare.
– A fost o întrebare retorică. Scrie pe fruntea ta că eşti prima oară în nobilul aşezământ al ispăşirii şi al îndreptării de sine, ca să nu zic iar bulău. Am vrut să te ajut.
– Ştiţi, eu habar n-am de ce sunt aici. Am fost chemat la Poliţie pentru viza de flotant şi acum...
– Ssst! Ţi-am zis că nu vreau să ştiu nimic despre tine. Dacă vrei, putem să vorbim despre cărţile pe care le-am citit amândoi. Încetişor, să nu-i trezim pe ceilalţi. Sunt clienţii noştri, adunaţi de pe străzi. Dorm aici ca la hotel. Dacă se trezesc, încep să urle, să se bată. Dar mai bine întinde-te pe ziarul ăla şi încearcă să dormi. Mai este o oră până la deşteptare, dar, la cum arăţi, parcă ai tras la plug, o oră contează.
Mă culc pe ziar, pe articolul meu, cu palma peste titlu. Simt forma literelor ca atunci, la tipografie, când le luam una câte una din casetele lor şi le înşiruiam pe culegar. Puse unul lângă altul, fasciculele de ziar formează un aşternut cât mine de lung. Nu-mi ţine de cald, dar măcar nu-mi murdăresc costumul. Să fie curat când mă voi întoarce acasă. M-am aşezat lângă uşă, departe de trupurile întinse pe ciment. Tipul cu buza spartă, care doarme neîntors, parcă priponit în podea, e contabilul bătut de nevastă cu sticla de şampanie. Lângă el, ghemuiţi unul în altul, dorm băieţii aduşi în cătuşe când am ajuns eu aici. Ceilalţi sunt cerşetori, vagabonzi. Când se mişcă în somn, trosneşte crusta de jeg pe ei şi un miros acru îmi înfundă plămânii. Eu nu sunt ca dânşii. Sunt altfel. Locul meu nu este aici.
În ce fel sunt altfel?
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (51), Paişpe (52), Paişpe (53), Paişpe (54), Paişpe (55)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
