Romania merge cu personalul

O lume paralela, dar nu mai putin reala. Trenurile tarii sunt pline de oraseni care se intorc de la tara cu papornitele, de stu-denti, o lume intreaga... Tot ce are plaiul mioritic mai oriental, de la comert la discutii.

Patru vagoane si o locomotiva Diesel. Trenul nostru si al vanzatorilor de integrame patate de ciocolata fara nume, scursa prin plasele carate de pe un peron pe altul al inghetatei Gari de Nord. Pietrosita, pazea, venim!

E luni, devreme, iar plecarea garniturii la ora scrisa pe bilet nu poate fi decat o veste buna, un inceput fericit de saptamana pentru ambalajele de eugenii si pungile de biscuiti, singurele semne de viata intr-un compartiment de calatori inca neobisnuiti cu iesirea din duminica. Desteptarea vine insa pe cai neasteptate: in tren, printre cetateni nevinovati, s-a infiltrat insusi CIVILUL. Se formeaza bisericute legate prin fire invizibile: navetistii relaxati, cu bilet sau abonament, si cei care au incercat sa faca economie. Supracontrolul are reguli noi. Nu se mai platesc amenzi, se cumpara bilete la pret mai mare decat la casa garii.

BOSQUITO. Trei dintre vagoane sunt etajate. De la primul cat al celui de-al doilea vagon, doi domni, unul mai batran, fumator inrait tradat de culoarea tenului si a dintilor, si altul mai tanar, postesc o sticluta de coniac si se intreaba al cui poate fi cainele ce asteapta, cuminte, pe podeaua gri-umeda, in fata WC-ului. Chiar asa, al cui ar putea fi? "In WC nu e nimeni", le striga celor doi un tip intors dintr-o expeditie lamuritoare pana la capatul compartimentului. Concluzia unanim acceptata: "S-o fi urcat singur". Complet impasibil, cainele nu se lasa tulburat de curiozitatea navetistilor, nu priveste pe nimeni, pare a medita la chestiuni de ordin metafizic. Mai putin intelectual, nasul, ca de aceea e nas, gaseste un nume patrupedului: "Ii Bosquito, cel mai bun prieten al omului".

Si vine Titu, punctul terminus pentru mai mult de jumatate din calatori. Netulburat de fosneala de pe culoar, Bosquito asteapta cuminte sa descinda cei ce au de descins, se ridica din fata WC-ului, se strecoara naiv, dar prudent printre picioarele celor ramasi. Unele ar putea, oricand, sa-l loveasca. In pragul usilor deschise ridica botul, miroase aerul inghetat, priveste tablita cu numele garii, sare din tren si dus e.

FOTOMODEL. Claudia din Racari e facuta pentru aparatul de fotografiat, il adora. In fata lui se dezlantuie, se despleteste, ba chiar ar vrea sa aiba o amintire cu nasul sau cu bicicleta unui cinstit crestin

CLAUDIA. "La ce faceti pozele astea?", ne intreaba o piranda solida cu un frumos inel de aur pe unul din degete. "La oameni? Da’ de ce? De placere? Cum asa? Hai, nu-mi faci si mie o poza? Stai sa-mi faci si cu parul despletit." Desfacandu-si frumoasa coada lunga de un metru se lasa cuprinsa din mersul lucrurilor si al trenului de placerea de a poza. Pentru mai mult dinamism, se urca pe o bicicleta legata bine de perete. "Hai sa-mi faci si una cu nasu’!", striga fotomodelul nostru si il apuca de brat pe controlorul mirat, picat intr-o totala neutralitate fizionomica. Nu vrea sedinta foto. Poate nu-i de demnitatea uniformei pe care o poarta! Se zmuceste suparat.

In schimb, Claudia noastra Schiffer (Enache, dupa buletin, Enache si Claudia) de ocazie ne roaga sa ii trimitem acasa pozele (pe care le-a vazut pe monitorul camerei de fotografiat). "N-am adresa de internet, de ce sa te mint? Stau in comuna Racari… ba nu, orasul Racari, ca-i oras acuma."

OBIECTIVE. "La ce faceti pozele astea? Adica la ce obiective?", ne intreaba, peste vreo jumatate de ora, in gara din Targoviste, un agent de politie feroviara. Ne lamurim: nu voia sa stie detalii despre aparatele de fotografiat: "De placere? Cum adica? Pai gara e obiectiv strategic si n-aveti voie sa faceti fotografii. Puteti sa-mi prezentati un act de identitate sau o legitimatie?", intreaba domnul agent, tragand din buzunar un carnetel minuscul. "Nu, nu va sanctionez, dar sa stiti ca n-aveti voie sa fotografiati gara si obiectivele de aici. Va rog sa-mi spuneti ce obiective ati fotografiat", insista foarte curios agentul. Sa-i povestim despre Claudia? Sa nu-i povestim?

"Da, puteti sa folositi aparatul in gara, dar daca va fotografiati prietenii, adica daca pozati un grup de prieteni, nu asa, prin gara. Si eu am camera de filmat, dar nu filmez prin gara. Nu vreau sa va intreb unde lucrati, dar sa stiti ca gara e obiectiv strategic si v-am spus pentru ca trebuia sa va spun", conchide, salutand cu deosebit respect inainte de a cobori pe peronul obiectivului strategic.

HALTA. Ia sa vedem: cine mai urca, cine mai coboara? E frig afara si pana acasa mai e de mers pe jos, nu gluma. Poate maine se mai incalzeste, poate maine trenul va merge mai repede

SLUJBA. La halta Doicesti a coborat un batran care ducea acasa un carucior pentru handicapati nou-nout, cu rotile in tipla. In fata lui, tanarul care citea o revista de psihologie si-a intrerupt lectura pentru a asculta cateva fragmente dintr-un interviu cu o femeie de cultura, transmis la radioul cu tranzistori (oh, se mai practica…) al unui domn cu barba. Sau poate voia sa asculte retetele de mancare ale vecinelor sale. "Nu-mi place sa iau peste, ca miroase… miroase in toata casa", spuse una. "Da, miroase", subscrie solidar o alta. "Da’ e bun. Macrou!", intervine o a treia. "Aliluia, aliluia, aliluia", intervine radioul, deplasat pe frecventa pe care se transmite o slujba. "Il prajesti asa, cu..." "Ce este bun si ce este frumos decat numai a locui fratii impreuna? Aliluia, aliluia, aliluia, slava Tie, Mantuitorule, slava Tie", canta un preot pe sfintele unde. "Ninge. Hai pa!", conchide doamna cu macroul, pregatindu-se sa coboare.

Ne-am si intors, in aceeasi seara, dupa ce am asteptat, in mijlocul ninsorii, sa se schimbe locomotiva aceluiasi tren in care veselia elevilor scapati de ore se imbina cu varicele unei Romanii care nu a uitat mersul agale pe sine.