ROMĂNIA ŞLEAMPĂTĂ, RAIUL ALTORA - Cenuşăreasa exilaţilor

Avem manele, burtoşi şi merţane. Avem birocraţie, un sistem cotonog, nesimţiţi şi ciorditori la drumul mare. Avem gunoaie de oameni şi de străzi, indiferenţă şi corupţie. Pierdem zile întregi blocaţi în trafic, blestemând ziua în care ne-am născut într-o ţară de rahat. Ne e silă şi ne vine să emigrăm de cinci ori pe zi. "Iadul" nostru este pentru alţii tărâmul făgăduinţei. Pentru ei, buletinul de România e un vis frumos şi nu vor să-şi amintească ce au lăsat în urmă.

Avem manele, burtoşi şi merţane. Avem birocraţie, un sistem cotonog, nesimţiţi şi ciorditori la drumul mare. Avem gunoaie de oameni şi de străzi, indiferenţă şi corupţie. Pierdem zile întregi blocaţi în trafic, blestemând ziua în care ne-am născut într-o ţară de rahat. Ne e silă şi ne vine să emigrăm de cinci ori pe zi. "Iadul" nostru este pentru alţii tărâmul făgăduinţei. Pentru ei, buletinul de România e un vis frumos şi nu vor să-şi amintească ce au lăsat în urmă.

România nu este numai ţara celor care vor să fugă încotro văd cu ochii, mai este şi ţara celor care vin în ea din toate colţurile lumii. Undeva în Baicului, amestecat printre blocurile gri, un imobil cu patru etaje, ascuns în spatele unor garduri înalte, adăposteşte centrul de cazare pentru solicitanţii de azil. Un miros de vopsea proaspătă te înţeapă dincolo de uşile metalice de fortăreaţă.

La etajul patru, simţurile olfactive se înmoaie într-un iz de supă palestiniană. La capătul holului, în bucătăria comună, doi bătrânei amestecă într-o oală pusă la fiert. Ni se spune că fac parte din categoria "vulnerabili", a persoanelor cu handicap sau a celor care sunt prea bătrâni ca să mai muncească. Lor li se oferă cazare gratuită, pe viaţă, în aceste centre. Printre cei doi dinţi din faţă rămaşi la locul lor, cu o română învăţată în cei cinci ani de azil, moşul zâmbeşte împăcat. Trăieşte din ajutorul de 100 de lei dat de statul român şi din ce mai pică în câte o zi de muncă la negru. E bolnav şi îi e dor de familia lui palestiniană. Nici el nu se poate întoarce, nici ai lui nu pot veni în România.

"Ce-o vrea Dumnezeu, tati!"

Casa lui Nasser şi-a copilului e un fel de cutie îndesată cu scule şi jucării. Două paturi înguste pe care atârnă pleduri deşirate, un fişet metalic pe post de şifonier, roboţei înlemniţi pe televizor, un calculator îndesat pe aceeaşi masă şi nişte şurubelniţe amestecate printre maşinuţe şi piese de lego. La 47 de ani, Nasser e un bărbat cărunt şi sfrijit. Zâmbetul lui amar nu se luminează decât atunci când vorbeşte de Dragoş, copilul de opt ani care de ziua mamei nu are cui să-i scrie felicitări, decât lui. Acum 23 de ani, Nasser şi-a luat bocceluţa şi a lăsat Egiptul în care n-a mai fost loc pentru el. Nu vrea să vorbească despre cum i-a fost acolo, aproape că a uitat şi limba natală. Nasser are multe de uitat. Zâmbeşte amar cu mâinile încrucişate, ca şi cum i-ar fi frig, un frig care vine dinăuntru, cu amintirile lui cu tot. Într-o zi, soarta i s-a înnodat printre picioare şi l-a trimis în România. Venise din Grecia ca turist, cu gând să ajungă mai apoi în Italia, când o necunoscută i-a încurcat socotelile. Era frumoasă Liliana. I-a făcut un copil, i-a părăsit pe amîndoi şi s-a măritat cu altul. Dragoş a văzut-o o singură dată. Ştie că mama lui e plecată şi că se va întoarce într-o zi. Rămaşi singuri într-o ţară de străini,  cineva i-a primit când n-au avut unde să stea, cineva le-a dat să mănânce când n-au avut ce mânca, cineva a deschis o uşă când au avut nevoie de ajutor. De asta a rămas Nasser 16 ani în România, pentru că "aşa ceva nu găseşti în altă parte". De doi ani, el şi copilul locuiesc în centrul pentru refugiaţi. În Egipt nu i-a mai rămas nimic, mai are doar câţiva unchi rătăciţi prin lume, cu care a pierdut legătura. Nasser a terminat Facultatea de Marină, dar a făcut toate meseriile pământului ca să îşi poată creşte copilul. A învăţat să fie zugrav, instalator, strungar, zidar. "Eu am doar o pereche de adidaşi, o geacă, o pereche de pantaloni şi o şapcă. Tot ce fac fac pentru copil. Îmi doresc să ajungă inginer mare. Pentru că asta am fost şi eu. Mă întreabă când o să avem şi noi o casă, să-şi poată chema prietenii în vizită... «Cum o vrea Dumnezeu, tati», îi zic".

"În cinci ani, o să fiu român!"

Un etaj mai jos, într-o cămăruţă cu miros de bibliotecă veche stă Jamal. Poartă sandale maro, pantaloni la dungă şi cămaşă. În geam, pe post de draperie, stă agăţată o pătură ponosită. Aceeaşi masă de cantină suportă cărţoaie stufoase, foi subliniate cu markerul, un laptop şi zeci de notiţe. Patru pereţi goi, înnegriţi de timp, trei scaune prăpădite, o baie în care nu ai loc să te întorci, cu un duş atârnat de chiuvetă. Toată bogăţia locatarului tronează pe un fel de laviţă, pe care sunt în-ghesuite tratate de medicină, atlase, cărţi de Rebreanu şi Paler. Somalezul Jamal Abdi Moallim Osman a venit în România în urmă cu un an şi jumătate. Are 32 de ani şi este medic rezident la secţia de chirurgie a Spitalului Universitar din Bucureşti. Jamal vorbeşte excepţional româneşte, are mâini de doctor, părul creţ, e negru şi râde frumos. A plecat din Somalia împreună cu familia, în ’91. "În regimul lui Mohamed Siad a fost relativ bine, dar după războiul civil  a fost foarte greu şi foarte periculos. Nu exista nici un fel de autoritate, oricine era liber să te împuşte. Am fugit din cauza persecuţiei. Eu am plecat în Rusia, unde am făcut Medicina, iar cei şapte fraţi şi mama s-au stabilit în America, unde lucrează şi au primit cetăţenie. Cînd îmi e greu cu banii, o sun pe mama şi îmi trimite ea." Cel mai mare chin n-a fost faptul că era singur printre străini, ci temperatura sub zero grade. Pentru că Rusia nu are un sistem pentru refugiaţi, Jamal a vrut să se întoarcă acasă după facultate. A stat câteva luni şi a hotărât că în Somalia n-o poate scoate la capăt. S-a urcat în avion şi a venit în România. Voia să stea într-o ţară liniştită şi europeană. "Am ştiut să mă descurc, am găsit mulţi oameni care m-au ajutat. Am prieteni aici şi-mi place felul lor de a fi. În Rusia am întâmpinat mai degrabă respingere, în România nu am simţit asta". Peste un an, Jamal o să fie doctor chirurg. Vrea să se stabilească la Braşov, Bucureştiul e prea aglomerat. Îi place ţara asta şi nu mai vrea să plece în altă parte." "Dacă o vrea Dumnezeu" o să-şi găsească şi o soţie, pentru că "sunt fete frumoase aici." "În cinci ani o să fiu român!". O spune cu entuziasm, cu un zâmbet larg, aşa cum primeşti un cadou frumos. "Îi mulţumesc lui Dumnezeu", repetă Jamal, deşi e musulman. După intrarea României în UE, numărul imigranţilor care au soliciat viză a crescut considerabil. Potrivit Oficiului Român pentru Imigrare, în 2007 au fost aprobate aproape 20.000 de cereri pentru a intra în România. În prezent, locuiesc la noi, cu forme legale, aproximativ 60.000 de străini, dintre care peste 6.000 au drept de şedere permanentă. În ultimii 17 ani, statul român a primit peste 15.000 de cereri de azil. Numai în 2007, circa 600 de persone au primit dreptul de a începe procedura de azil, cu peste 40% mai mult decât în 2006. Statutul de refugiat este doar una din cele trei forme de protecţie pe care le acordă statul român solicitanţilor de azil. În prezent, de acest statut beneficiază aproximativ 1.000 de cetăţeni străini.