Românii din Strasbourg sunt buni de pus la panoul de onoare

În timp ce la Consiliul Europei politicienii vorbesc despre romii care stau în tabere mizere sau pe sub poduri, undeva, tot în Strasbourg, într-o cameră a bisericii românilor, "grupa mică" a comunităţii silabiseşte în limba de acasă a părinţilor, lângă harta României.

Afară îi aşteaptă părinţii - majoritatea medici care lucrează în Franţa şi care bat şi câte 50 de km ca să-i aducă pe cei mici la cursurile de română, de istorie şi religie. "Cine s-a născut în România?". Doar câteva fetiţe ridică, uşor mirate, mâna. Restul sunt... francezi. Sau aşa se consideră. "Dar la fotbal, când joacă Franţa cu România, toţi îţi spun că ţin cu România", zâmbeşte preotul Vasile Iorgulescu.

Comunitatea românilor din Strasbourg arată ca un panou de onoare. Mulţi medici renumiţi, mulţi funcţionari la instituţiile europene, mulţi studenţi. "90% dintre cei din comunitate sunt doctori în ceva", explică preotul Vasile Iorgulescu. Sunt ocupaţi, exigenţi, serioşi, dar în acelaşi timp solidari. Aşa că nimeni nu se miră că studenta care spală cu sârg vase, în bucătăria bisericii, e vreo fiică de ministru, iar cea care şterge geamurile numără mai multe doctorate. "În faţa lui Dumnezeu nu există titlul universitar", spune preotul, încântat de evoluţia comunităţii româneşti. Dacă azi românii se adună la biserică, se vizitează, se ajută, în urmă cu 27 de ani, când preotul, soţia sa şi cele două fiice au ajuns la Strasbourg, românii se temeau unii de alţii. 30-40 de persoane se adunau la slujbe, însă cum nu se ştia ce a "infilitrat" Bucureştiul, oamenilor le-a luat mult timp pentru a căpăta încredere, pentru a se cunoaşte şi a se ajuta, ca o adevărată comunitate.

Înainte de venirea unui preot din ţară, locurile în care se vedeau românii erau cele două cimitire (cel de la Soultzmatt şi cel de la Haguenau), în care sunt îngropaţi soldaţi români, prizonieri ai germanilor pe frontul din Alsacia-Lorena. La aceste cimitire mergeau câteva zeci de români din zona Strasbourgului, dar şi din oraşele germane apropiate, pentru a se reculege la mormintele soldaţilor şi ca să dea pomană.

Primul Crăciun de libertate al României i-a prins pe românii din Strasbourg cântând colinde în centrul oraşului. "Când au aflat francezii că suntem români, au venit puhoi. Au adus flori şi au aprins lumânări", îşi aminteşte preoteasa Iosefina Iorgulescu. A fost un Crăciun fără slujbe ortodoxe atunci, la Strasbourg. Pentru că francezii strânseseră atâtea ajutoare pe care voiau să le trimită în România, încât preotul şi românii din jurul lui n-au făcut decât să încarce tiruri care urmau să plece spre ţară. "Iniţial, era vorba de două tiruri. Dar s-a ajuns la 52! Firmele trimiteau încontinuu maşini pentru transport, noi încărcam", îşi aminteşte preotul. De altfel, timp de doi ani n-a apucat să scrie un rând, ocupat cu trimisul pachetelor în România. Dacă la început francezii trimiteau la grămadă, mai apoi au venit la biserică şi au cerut numele unor familii din România pe care le pot ajuta direct.

Apoi au urmat scrisorile de mulţumire din România, iar preotul trebuia să bată toate localităţile din care fuseseră trimise ajutoare, pentru a transmite mesajul. După perioada pachetelor, a venit cea a copiiilor români primiţi în vacanţe de familii franceze. Unii dintre acei copii sunt astăzi studenţi la Strasbourg.

Aceşti studenţi şi tineri medici care au ales în ultimul timp să lucreze în Franţa fac ca media de vârstă a comunităţii româneşti din Strasbourg să nu depăşească 40 de ani. De altfel, se vede şi în ritmul în care la biserică se oficiază botezuri: câte 30-40 de copii pe an. Pe lângă acestea sunt şi căsătoriile, cele mai multe mixte, între românce şi francezi. Cât despre înmormântări, preotul român din Strasbourg răsuflă uşurat: în 27 de ani, a trebuit să oficieze doar trei-patru.

Una dintre mândriile comunităţii este corala de 46 de membri, care, în ultimii 21 de ani, a fost chemată să ţină concerte la unele dintre cele mai importante evenimente din oraş. Prin această corală, prin medicii bine pregătiţi, prin artişti, prin studenţii eminenţi, e cunoscută de francezi comunitatea românească din Strasbourg. Pe scurt, comunitate care te faci să te simţi extrem de onorat.

Nici o părere proastă
"N-am întâlnit francez care să aibă o părere proastă despre români", spune Cristina, unul dintre medicii români care lucrează la Strasbourg. E în Franţa de doi ani şi jumătate, şi nu are decât cuvinte de laudă pentru francezi şi pentru sistemul lor medical. "Aici medicii români sunt foarte bine văzuţi şi există un mare respect pentru noi, atât din partea pacienţilor, cât şi a colegilor, care s-au străduit să ne ajute să ne integrăm cât mai rapid", spune Cristina, care lucrează într-o clinică.

În ultimul timp, pacienţii o mai întreabă ce e cu romii. "Nu înţeleg cine sunt, de unde au apărut şi de ce se numesc aşa", spune medicul, care trebuie să le explice francezilor că romii din România fac parte din aceeaşi etnie ca ţiganii din Franţa. "Mă întreabă de ce au fost numiţi într-un mod atât de apropiat de români şi de ce nu facem ceva ca să nu mai existe confuzii", mai spune medicul.