Scrisoarea unei profesoare maghiare către familia Cozma

Judit Markovits, o profesoară din Budapesta, marcată de moartea handbalistului român, a trimis pe adresa ziarului din Veszprem o scrisoare către tatăl sportivului, în care deplânge trecerea prematură în nefiinţă a sportivului şi laudă omenia lui Petru Cozma.

Redăm scrisoarea în traducere:

"Stimate domnule Petru Cozma,
Nu vă cunosc personal, nici pe Dumneavoastră nici familia Dumneavoastră, dar asta nu poate fi un obstacol să îmi exprim profunda compasiune cu fiecare dintre Dumneavoastră, şi ca părinte, şi ca pedagog. De zile întregi se amestecă sentimentele, simt deseori că aş putea scrie despre viaţa, tragedia fiului Dumneavoastră, numai cu mare greutate... uneori mă lupt eu însămi cu lacrimile.

Ceea ce ştiu despre caz şi despre familia Dumneavoastră am obţinut din mass-media, este un puzzle pe care l-am compus din imaginile obţinute de la televiziuni şi din ziare.

Acum timpul are probabil o altă însemnătate pentru Dumneavoastră, fiindcă simţiţi cea mai profundă durere: durerea pricinuită de pierderea copilului! Este cea mai grea încercare prin care trece vreodată un om! O durere care nu se stinge niciodată!

Numai Dumneavoastră şi familia puteţi şti ce vă încearcă... cum puteţi trăi cu această tragedie acum şi cum veţi putea trăi cu ea în viitor.

Ce vă poate da puterea să suportaţi ireversibilul? Un lucru sigur vă ajută: faptul că ştiţi că i-aţi oferit totul fiului, pentru că în căminul Dumneavoastră a primit exemplul pozitiv al implicării, de la mamă, de la tată, de la întreaga familie.

Să fiţi mândru, pentru că aţi crescut un sportiv de excepţie, pe care apoi l-aţi dat pe mâna unui tehnician-pedagog devotat la Veszprem, Mocsai Lajos. Sub mâna sa, protejarea celor mai slabi, spiritul de luptă, devotamentul au devenit o lecţie de viaţă. Aşa s-au comportat băieţii şi în noaptea respectivă – i-au ajutat pe cei expuşi!

Viaţa, atitudinea lui Marian Cozma sunt un exemplu pentru noi toţi. De ce nu există în Ungaria zilelor noastre mai mulţi astfel de tineri?! Poate dacă ar fi fost, acea dispută nu ar fi avut final dramatic în noaptea aceea de sâmbătă...

Pentru orice părinte, puterea Dumneavoastră poate fi un exemplu. Aveţi o atitudine de veritabil sportiv, ceea ce m-a determinat să cred încă din primul moment că bravul Dumneavoastră, frumosul Dumneavoastră fiu s-a comportat atât de eroic.

Ca tată, în cea mai mare suferinţă nu aţi căutat vinovaţi, nu aţi ameninţat, aţi fost capabil să vă ridicaţi deasupra durerii sufleteşti. Aţi procedat exact aşa cum vedem deseori în meciuri marcatorii care primesc cu braţele desfăcute la pieptul lor întregul univers: v-aţi deschis către toţi oamenii, de orice etnie, de orice vârstă. Vă admir şi vă respect pentru asta! Pentru acest gest de acceptare, de dragoste, de îmbărbătare mă simt obligată, chiar dacă nu ne cunoaştem, să vă scriu cu recunoştinţă.

Şi în zilele durerii sunteţi un tată excepţional, disciplinat, cu inima curată; înţeleg că Dumneavoastră aţi organizat toată ceremonia de înhumare, în locul soţiei nici eu nu aş fi fost în stare...

Sunt convinsă că nu aţi încercat niciodată să ţineţi spatele pentru elevul Marian, când dascălii săi vă relatau despre păţaniile sale din şcoală, despre defecte şi greşeli. Îmi imaginez cum stăteaţi în faţa sa, bărbăteşte, şi discutaţi ce s-a întâmplat, stabileaţi cum să se revanşeze (s-a demonstrat din nou că copilul primeşte în familie bazele educaţiei sale, principiile solide). Am întâlnit în cariera mea copii cu mentalitatea şi fizicul lui Marian. Învăţau tâmplărie. Nu îi puteai dezechilibra, nu le puteai altera voioşia, buna dispoziţie, optimismul, loialitatea, perseverenţa. Luau atitudine atât de ferm, încât cuvintele lor nu creau niciun fel de resentimente. Încrederea lor mi-a dat putere, aşa cum a făcut-o şi umanismul Dumneavoastră.

Stimate domnule Petru Cozma,
Am scris aceste rânduri cu sentimente vii, găsind greu cuvintele potrivite. Dar este de înţeles pentru oricine – nu îmi doresc să mai scriu astfel de scrisori vreodată, pentru că nu mai vreau alte tragedii atât de brutale, de fără rost!

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc odată cu Dumneavoastră, să vă cunosc sentimentele. Ar fi bine ca noi, părinţii, să avem puterea de-ai iubi într-atât pe ceilalţi copii cum aţi făcut-o Dumneavaostră, când în ziua înmormântării i-aţi îmbrăţişat la piept pe copiii adoptivi – echipa de handbal din Veszprem.
Cu drag,
Judit Markovits