Siberia, mon amour!

Ceai "zelionîi" (n.r. - verde) sau "ciornîi" (n.r. - negru), făcut cu apa încălzită în samovarul unui vagon de Transsiberian, tăcerea graţioasă a pădurilor nesfârşite de mesteceni, mirosul curat de ger şi de buştean ars, peşte etalat din abundenţă în pieţe şi gări, frig care taie orice bucăţică de piele neapărată, Lacul Baikal tăcut şi privirea care oboseşte, scrutând stepe netede cu miros de moarte. Siberia mea, Siberia mon amour!

Ca în vis. Aşa a fost trecerea prin Siberia. Un vis greu, rusesc, fără menajamente şi îngeri diafani. Siberia nu e doar locul morţii, locul unde mii de români au sfârşit în lagăre neîngrădite, pentru că din ghearele morţii şi ale frigului n-ai unde fugi. E şi multă poezie în marea de ger, ca în cartea lui Andrei Makine "Pe vremea fluviului Amur". Siberia, mon amour!

Tăcerea albă
Siberia, în traducere tărâmul liniştii, e o împărăţie cu mai multe lumi. Pătrăţoase şi greoaie, amintind de un trecut sovietic nu prea îndepărtat, colorate, aristocrate şi încremenite în timpuri distinse, ca un ou Faberge. Căsuţe mici, de vacanţă, "dacea", miniaturi în care ţi se pare imposibil să încapă oameni în toată firea, cu ferestre brodate albastru şi verde. Iurte ale unor popoare cu ochii micşoraţi de ger, ce-şi fac haine şi încălţări din piele de peşte şi călători care spun că au timp să se căsătorească şi să divorţeze într-un drum cu Transiberianul între două oraşe mari ale Siberiei; cântece tragice şi frumoase, ospitalitate, sărăcie demnă, împăcare cu sine. O lume ce încearcă să rămână într-un stereotip boem. Siberia, mon amour! Am simţit prima oară gerul siberian într-o stepă haină, la câţiva kilometri de oraşul kazah Karaganda. Lagărul Spassk 99, marcat astăzi printr-un ghem de cruci şi dâmburi pentru a însemna unde au fost morţii. Zăpadă cu crustă de ger şi vânt, cu miros de var trecut peste feţe de oameni îngheţaţi, înfometaţi. 1.200 de români şi-au găsit şi ei sfârşitul aici, alături de germani, italieni, unguri, japonezi. 1.200 de poveşti nespuse. Siberia, locul unde moartea e albă şi rece, temperaturile putând coborî şi până la -40 de grade C.

Oraşul de pe Angara
Am înaintat spre inima Siberiei, pe teritoriul Federaţiei Ruse. Novosibirsk, unul dintre cele mai mari oraşe ruseşti, cu muzee încărcate, icoane cu ochi gravi, femei cochete echilibrându-se graţios pe tocuri cui când pe caldarâm e gheaţă. Oraşul marchează jumătatea Imperiului Ţarist printr-o troiţă cu acoperişul aurit. În Kolîvani, un sat arhaic de lângă Novosibirsk, am putut admira casele tradiţionale, cu obloane de lemn sculptat. La Muzeul Satului am fost întâmpinaţi ruseşte, cu pâine şi cântece interpretate cu mult suflet. Aici am văzut şi o colecţie de peste 300 de insigne cu Lenin. Siberia, mon amour!  

Mai departe, după două nopţi şi o zi în care Transbaikalul, pe şinele lui lătăreţe, a tăiat pădurile de mesteacăn şi pin, a răsărit din zăpadă un alt oraş. Irkuţk se mândreşte cu bogăţia de stiluri arhitecturale şi cu o cochetărie rar întâlnită dincolo de Urali. Are şi el biserici colorate în roşu şi verde şi cu nelipsitele turle aurii sub formă de bulb de ceapă; menţionez doar Catedrala Bogoiavlenski şi biserica Spasskaia de pe malul Angarei, dar şi muzee, universitate şi o viaţă culturală activă. Numit şi Atena Siberiei, Irkuţk se află pe cursul molcom al Angarei, râu ce se pierde în hăul Lacului Baikal.

Baikal - ochiul albastru al Siberiei
Lacul Baikal este o poveste aparte a Siberiei. Este considerat cel mai adânc şi cel mai vechi lac din lume. Adâncimea lui depăşeşte 1.600 de metri şi are o lungime de 636 de kilometri.

Înconjurat de munţi luminaţi puternic de soarele roşiatic, Lacul Baikal e despărţit de o mână nevăzută în apă şi gheaţă. Pe încreţiturile limpezi de vezi pietrele de pe fund la doi-trei metri adâncime plutesc raţe sălbatice şi bărci stinghere de pescari. O legendă locală vorbeşte de faptul că Stânca Şamanului, un colţ de stâncă ce se iveşte nu departe de mal, e cauza pentru care lacul nu îngheaţă pe acea porţiune.

La câţiva metri mai încolo trece un microbuz, alunecând pe gheaţa de aproape jumătate de metru. Dacă dai zăpada la o parte, gheaţa apare compactă, de culoare verde închis. Dacă vrei o călătorie mai puţin monotonă, poţi alege să mergi cu "autoglisantele" ce străbat kilometri buni înspre culmile muntoase, departe de mal. Ne-am urcat într-un astfel de vehicul, mirosind puternic a benzină. Conducătorul, cu faţa bronzată şi părul decolorat, ne-a învârtit pe suprafaţa lucioasă şi din ce în ce mai subţire, până aproape de apă. Ca spectacolul să fie complet, poţi trece de pe gheaţă pe uscat cu acelaşi vehicul.  

Tot pentru distracţia turiştilor sunt şi câteva sănii trase de câini pe "şoseaua" deja formată pe gheaţă. Din loc în loc, câte un pescar îndrăzneţ, având în vedere soarele puternic care subţiază gheaţa la mal pe porţiuni întinse, îşi ridică un cort micuţ şi cu o unealtă ascuţită înţeapă uriaşul ce se trezeşte sub razele soarelui. Vântul poartă o pulbere fină de zăpadă. O dată cu lăsarea serii gerul se face simţit, iar spărturile din gheaţă de peste zi încremenesc ca şi cum n-ar fi fost. Siberia, mon amour!

Habarovsk e oraşul montagne-russe, cu şosele prăvălindu-se în unghi aproape drept, dar cu trafic decent, în ciuda acestui neajuns. Se află aproape de graniţa cu China şi e legat de restul Rusiei prin linia de cale ferată a Transsiberianului. Pentru acest lucru a fost necesară construcţia unui pod peste Râul Amur. Siberia, mon amour!