"Te iubesc atat de mult, incat as vrea sa mori inaintea mea"

In ultimul ceas al vietii, Leopoldina i-a facut lui Mitica o marturisire incredibila.

Povestea de dragoste dintre Leopoldina Balanuta si Mitica Popescu nu are ingredientele cu care ne-am obisnuit pana acum, adica pasiune, certuri si reintoarceri furtunoase. Dimpotriva, istoria acestor doi oameni s-a bazat pe o iubire calda si pe o camaraderie cum rar s-au intalnit.
Este un subiect care l-a rascolit pe Mitica Popescu, tocmai pentru ca nimeni nu i-a mai cerut sa cotrobaie in cufarul cu amintiri. Nu i-a fost usor sa isi adune gandurile si a avut nevoie sa traga cu sete din tigara, pentru a-si limpezi sufletul.
"Eram actor la Teatrul din Piatra-Neamt cand am fost anuntat ca s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din Bucuresti. Era in anul 1973, iar eu inca imi cautam drumul, chiar daca aveam 37 de ani." Destinul a vrut ca actorul sa fie distribuit alaturi de Leopoldina Balanuta in spectacolele "Dupa cadere" si "Stalpii societatii". In scurt timp, Mitica Popescu a fost cooptat in grupul de prieteni ai Leopoldinei, din care faceau parte Ileana Dunareanu sau Mihai Dogaru, fostul sot al Danei Dogaru.
Cum era si normal, in primul an, intre Poldi si Mitica a existat doar o amicitie, avand in vedere ca mergeau impreuna in turnee, unde s-au cunoscut mai bine. Pana in acest punct, nu au fost efluviuni sentimentale, ci doar discutii despre oameni, intamplari cotidiane sau cariera. Incet-incet, in sufletele celor doi actori se strecura timid iubirea, o iubire tarzie care venea sa rasplateasca puterea rabdarii singuratatii. "Ne facea placere sa ne intalnim doar noi doi, fara prieteni, si stateam ore intregi intr-un restaurant pana la ora inchiderii. Fara declaratii banale, pompoase, am simtit amandoi ca suntem facuti unul pentru celalalt. Am realizat ca o iubesc pe Poldi atunci cand a trebuit sa fie internata timp de o luna si jumatate la Fundeni, din cauza unei peritonite. O vizitam in fiecare zi, ii duceam de mancare si stateam cat mai mult posibil langa ea. Si acum imi mai aduc aminte ca m-a rugat sa-i fac rost de o caseta cu Demis Roussos. I-am indeplinit dorinta si m-am bucurat de bucuria ei."

Tatal Leopoldinei i-a cununat religios
Dupa externare, Leopoldina i-a cerut lui Mitica sa se mute impreuna. Colegii stiau ca ei traiesc o poveste de dragoste, insa nimeni nu le-a cerut amanunte, deoarece Poldi si Mitica erau doi oameni deosebit de discreti in ceea ce priveste viata lor particulara.
S-au casatorit la trei luni dupa cutremurul din martie 1977. Ca o ironie a sortii, in ziua cununiei, pe 2 iunie, Mitica Popescu a trebuit sa fie prezent la spectacolul "Cantarea Romaniei". Viitoarea sotie l-a asteptat doua ore la Starea Civila din Piata Amzei, alaturi de un unchi si doi colegi. Intr-un final, actorul a venit transpirat, dar fericit ca isi indeplineste visul. In acelasi an, la Focsani, si-au petrecut Revelionul la casa parintilor Leopoldinei. Tatal actritei, preot, i-a cununat religios in acea noapte. Mitica Popescu avea 40 de ani, iar Leopoldina Balanuta, 42 de ani. Se pare ca timpul nu a vrut sa tina cu acesti oameni a caror dragoste a fost pe cat de puternica, pe atat de discreta. Trebuie sa spunem ca, din nefericire, Leopoldina Balanuta era o fire bolnavicioasa. Inainte de a-l cunoaste pe Mitica Popescu, regretata actrita suferise sase operatii. De altfel, cei doi s-au casatorit atat de tarziu, deoarece marea doamna a teatrului romanesc a ezitat sa faca acest pas, spunandu-i lui Mitica: "Nu are rost sa te inhami la o caruta stricata". In 1978 ar fi trebuit sa isi petreaca Pastile la Vama Veche.
In acea perioada, Leopoldina facea parte din distributia piesei "Batista pe Dunare". Dramatismul destinului a facut sa fie internata cu diagnosticul ocluzie intestinala. Aflat langa iubita sa in timp ce era transportata spre sala de operatie, Mitica Popescu a fost zguduit de cuvintele triste ale sotiei sale: "Tu stii ca ar fi trebuit sa fiu la spectacol. Ei bine, Dumnezeu a vrut ca acum sa merg la un alt spectacol, mult prea dureros pentru mine". Finalul acestei povesti de iubire este cutremurator si ne duce cu gandul la efemeritatea fiintei umane.

N-a vrut sa se desparta de ochelari si verigheta
Pe 14 octombrie 1998, cei doi soti au urmarit meciul de fotbal Ungaria - Romania si s-au enervat cumplit cand spectatorii maghiari au fluierat imnul de stat al Romaniei. Dupa incheierea partidei, intr-o efuziune sufleteasca, Leopoldina i-a marturisit actorului, astazi in varsta de 67 de ani: "Te iubesc atat de mult, incat as vrea sa mori inaintea mea". Leopoldina ar fi vrut sa-i supravietuieasca, pentru a fi ea cea care sa jeleasca. Dupa care Leopoldina i-a cerut ceva de mancare si apoi si-a aprins o tigara. La scurt timp a acuzat dureri stomacale foarte mari. La miezul noptii, Mitica Popescu isi transporta sotia la Spitalul de Urgenta. Imediat, medicii i-au facut o ecografie, iar dupa paloarea fetei lor actorul si-a dat seama ca sotia sa se afla intr-o stare foarte grava. Chiar in acea noapte, Leopoldina Balanuta a fost operata, pentru ca in dimineata zilei de 14 octombrie, la ora 7:00, marea actrita sa treaca in nefiinta. Ultima conversatie, Mitica Popescu si Leopoldina Balanuta au avut-o despre ochelarii si verigheta actritei. Tocmai de aceea, Mitica Popescu a considerat ca aceste doua obiecte trebuie sa o insoteasca in mormant. Deoarece Leopoldina a debutat la Teatrul Mic cu piesa "Prima Intalnire", colegii au tinut ca sicriul sa fie depus pe scena, intr-un semn de respect fata de memoria lui Poldi. Cand trupul neinsufletit a fost scos de pe scena pe care a slujit-o cu sfintenie, lumea s-a ridicat in picioare si a inceput sa aplaude.
Pe Calea Victoriei, o tiganca, de la care actrita obisnuia sa cumpere flori, a aruncat un brat de trandafiri, un gest emotionant din partea unui om simplu care cu siguranta nu a trecut pragul teatrului. De asemenea, pe tot traseul pana la cimitir, oamenii se opreau, barbatii isi scoteau palariile si aplaudau. Pentru ca Patriarhul Teoctist nu a putut fi prezent la ceremonia funerara, si-a cerut scuze si a trimis sa oficieze slujba pe unul dintre vicarii sai.

INEDIT
Mitica Popescu si Leopoldina Balanuta nu s-au casatorit in biserica pentru ca le-a fost jena sa mai faca pe tinerii insuratei. El avea 40 de ani, iar ea, 42. Au acceptat sa-i cunune tatal Leopoldinei, chiar in casa in care a copilarit actrita. "Ne-a fost jena de varsta noastra. Pentru dragoste nu conteaza varsta, dovada ca am stat impreuna 25 de ani, dar lumea te mai judeca. M-am inteles foarte bine cu Leopoldina. Eu faceam piata, iar ea gatea. Ei ii placea sa pescuiasca, mie nu. Dar am mers in Delta zece ani. Nu avem copii, pentru ca ea nu putea sa ramana insarcinata. Plus ca, noua, actorilor, ne este foarte greu sa crestem si o floare, la programul pe care-l avem."

Si dictatorii iubesc, nu-i asa?

A fost "conducatorul statului" vreme de 4 ani. Arestat in august 1944, a fost dus la Moscova, readus la Bucuresti, judecat, condamnat si executat. Unii vad inca in el un erou, prins in mecanismul orb al evenimentelor. Altii il considera unul dintre cei mai sangerosi dictatori. Istoria oficiala il consemneaza printre criminalii de razboi, responsabil de Holocaustul evreilor din Romania si de alianta cu Hitler. Dincolo de imaginea unui om cu mana de fier stau - se putea altfel? - viata lui foarte omeneasca si relatiile cu cei, foarte putini, ce i-au fost apropiati. Intre care si sotia sa, Maria. CRISTIAN GROSU

6 iunie 1946. O masina a Ministerului de Interne opreste pe Strada Sfintilor, la numa rul 8. Trei barbati urca scarile pana la etajul al doilea si navalesc in apartamentul 9. Pleaca jumatate de ceas mai tarziu, ducandu-l cu ei pe Titus Stoika, cel care, pana cu o saptamana in urma, fusese avocatul lui Ion Antonescu, dictatorul executat la 1 iunie. Precum si obiectul pe care venisera sa-l confiste: ultima scrisoare a maresalului catre sotia sa, scrisa in momentul in care a aflat ca e condamnat la moarte. Scrisoare avea, in cele din urma, sa dispara. Nu si continutul ei: in jumatatea de ceas pe care a avut-o la dispozitie sa caute scrisoarea, avocatul, retras in biblioteca, a reusit sa o copieze si sa ascunda copia sub tapiteria unui fotoliu. Prins de nebunia acelor ani, a uitat unde a ascuns-o. A gasit-o zeci de ani mai tarziu cu ajutorul unui tapiter chemat sa repare fotoliul.
Citita astazi, scrisoarea lasa se intrevada o anume tandrete a maresalului fata de sotia sa, Maria. Povestita de altii insa, care-si amintesc de vizitele sotilor Antonescu in casa parintilor lor, aceasta relatie pare sa fi fost una ciudata, dominata de temperamentul singuratic si militaros al "conducatorului".

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

O iubire cazona
Putini sunt cei care au studiat detaliile vietii particulare a maresalului. Marturiile - mici evenimente prafuite in memoria celor pe care felurite evenimente i-au apropiat de Antonescu - pot configura insa imaginea relatiilor din familia acestuia. Este o certitudine ca diferentele, reale, dintre cei doi erau rezolvate foarte ferm de maresal, care trebuia sa aiba intotdeauna dreptate. Nu-i permitea niciodata sa se amestece in treburile lui, nu-i dadea socoteala de deciziile sale, asa cum nu dadea socoteala nimanui. El nu avea timp de viata de familie si nici nu agrea mondenitatile la care sotia sa era tentata sa participe. "Nu ne dam noi in spectacol acolo" - spunea maresalul ori de cate ori Maria Antonescu insista sa participe la balurile organizate la Cercul Militar. Cel putin in public, nici o tandrete, nici o unda de romantism nu parea sa-i lege. La randul ei, sotia nu-l infrunta si nici nu se amesteca in treburile lui. I-a fost insa alaturi in cele mai grele momente, iar anii de dupa 1944 si pana la executie par sa fi scos la iveala mai mult ca oricand puterea atasamentului dintre ei. Caci, desi iubirea lui Antonescu nu era una exteriorizata, ea s-a manifestat prin tot ceea ce a facut el pentru a o avea pe Maria alaturi.

Necazuri de familie, in Romania anilor ‘30
Antonescu a avut inca de la inceput de infruntat o serie de probleme. Maria avea in urma doua mariaje, ceea ce, pentru un ofiter de cariera, care-si permitea sa critice public viata amoroasa a regelui Carol, nu era o gluma. Primul sot al Mariei fusese un comisar de politie din Braila, iar cel de-al doilea, un bijutier francez din Paris, pe unde agitata ei viata ii purtase pasii. Casatoria n-a fost bine primita nici in familia Antonescu. Pe langa faptul ca dota era nesemnificativa, femeia aducea in noul camin si pe fiul ei din prima casatorie: un tanar handicapat, tintuit de o poliomielita in scaunul cu rotile. Ulterior, maresalul s-a atasat atat de mult de baiat incat acesta s-a sinucis la cateva zile dupa arestarea lui Antonescu. Lovitura cea mai grea pe care Antonescu a primit-o prin intermediul sotiei sale pare sa-i fi venit din partea regelui Carol. Intrucat procesul de divort al Mariei, pronuntat in Franta, nu fusese "transcris" si in Romania, atat maresalul, cat si sotia sa au fost acuzati de bigamie. Antonescu a suportat cu stoicism acest scandal.
Dincolo de loviturile de imagine insa, marea problema a maresalului a fost intrarea sotiei sale in viata mondena. Considerata de multi o intrusa, Maria a fost cu greu acceptata in anturajul protipendadei bucurestene de la sfarsitul anilor ‘30. Iar preocuparea lui Antonescu de a-i oferi un statut a mers pana acolo incat a infiintat pentru ea "Comitetul de patronaj al operelor sociale", o organizatie de binefacere care se ocupa cu strangerea de fonduri si ajutoare pentru front, organizatie din care au facut mai apoi parte femeile din marile familii bucurestene. Sotia "conducatorului statului " conducea aceasta organizatie alaturi de sotia maresalului Prezan, pe care Antonescu il consulta in aproape toate deciziile sale. Acest "Patronaj" a fost ocazia, anticipata de maresal, a Mariei Antonescu de a se apropia de doamnele din inalta societate.

Ultimul mesaj
Hotararea cu care Antonescu a infruntat de-a lungul anilor neajunsurile casatoriei sale cu Maria isi gaseste explicatie in modul foarte omenesc in care dictatorul si-a trait ultimele zile, dezbracat de orice functie si responsabilitati. O data cu el a fost trimisa la Moscova si sotia sa. Dar el a aflat de acest lucru abia la revenirea in Romania, in 1946, o data cu amanuntul ca ea fusese inchisa in celula alaturata lui.
"Slabiciuni" nefiresti pentru el au fost atat scrisoarea pe care i-a scris-o si a incercat sa i-o trimita prin avocat, cat si modul in care si-a luat ramas bun de la ea, cu o ora inaintea executiei, cand a cerut sa-i fie aduse mama si sotia. Avocatul Titus Stoika a povestit ca la acea intalnire, Antonescu si-a scos ceasul si i l-a dat sotiei: "Sa nu-l lasi sa se opreasca, sa-ti inchipui mereu ca e inima mea care bate pentru tine". Vorbe verosimile, spun cei care l-au cunoscut pe "soldatul" Antonescu, doar in masura in care, fata in fata cu moartea, dictatorul redevenise un om obisnuit.
Sotia sa n-a putut pastra insa ceasul: un gardian i l-a smuls din mana, sub pretextul ca, o data ce le fusese confiscata averea, ceasul maresalului era proprietate de stat. O ora mai tarziu, Antonescu avea sa fie impuscat in curtea inchisorii Jilava. Maria avea sa supravietuiasca, deportata in Baragan, pana in 1964.

"Nici o lacrima"
Confiscata de la avocatul apararii, ultima scrisoare a lui Antonescu catre sotia sa e datata "17 mai 1946", ziua in care i s-a adus la cunostinta condamnarea la moarte. Nu lipsesc vocile care se arata uimite de caldura cu care fostul maresal ii scrie Mariei (pe care o alinta "Rica"), "sentimentalisme" despre care, cei care i-au auzit vorbind spun ca nu-i stateau in fire "conduca torului". Dezbracat de ostentatiile patriotice, iata ultimul mesaj al omului Antonescu catre femeia lui:
"Scumpa mea Rica, Am stat cu fruntea sus si fara teama in fata Justitiei, dupa cum stau in fata judecatii supreme. Asa sa stai si tu. (...) Sunt pregatit sa mor. Dupa cum am fost pregatit sa sufar. Dupa cum stii, viata mea, toata viata, dar mai ales in cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta de asemenea. (...) Nu regret si nu regreta nimic. Ultima mea dorinta este sa traiesti. Retrage-te intr-o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine, pe care azi nu ti-o mai poti plati. (...) Poate te vei gandi ca tot acolo, langa mine, va trebui sa fie si ultimul tau locas. Scoborand in mormant, eu azi si tu maine, ne vom inalta. Sunt sigur. Va fi singura si dreapta rasplata. Te strang in bratele mele cu caldura si te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima. Ionel"

CONTINUARE: Carol al II-lea, despartit dupa moarte de Duduie