Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pana nu demult – adica pana in preajma Pastilor anului 2012 –, la o pensiune din Bucovina, turistii se puteau delecta cu chinurile unui ursulet indopat, tinut intr-o cusca stramta, potrivita, eventual, unui catel. Acolo fusese inchis in urma cu peste un an, dupa ce un neghiob il rapise de la ursoaica. Urmand o veche "traditie" padureana romaneasca, il vanduse apoi patroanei asezamantului: o femeie pragmatica, energica si descurcareata, pe masura sotului; omul, nu intamplator, primar in satul de pe valea Moldovitei.
In primele zile, captivul – pe atunci, doar de vreo trei luni – urlase de dimineata pana seara si, invartindu-se in ocolul stramt in cautarea scaparii, muscase gratiile cu inversunare, sangerandu-si gingiile. Neinvatate cu raul, talpile ii devenisera si ele o rana deschisa, in umbletul disperat in care, saptamani la rand, intalnisera numai asprimea fierului-beton. Cine nu a atins vreodata talpa unui ursulet – nebatatorita de tarana si ani – nu are cum ii cunoaste delicatetea: o netezime moale, primitoare si calduta, amintind de gingasia piciorului unui pui de om venit pe lume.
Dupa o vreme, epuizat, s-a resemnat. Ghemuit intr-un colt umbros al inchisorii a prins sa isi suga labele si zumzetul glasciorului sau – un amestec ritmic si neobosit de sughit si planset – putea fi auzit pana tarziu in noapte. Si, cu riscul de a parea monoton, iarasi trebuie sa o spun: e greu ca cineva sa isi figureze sonor acest discret strigat de ajutor, trimis mamei si codrului, daca nu l-a auzit. El dureaza cesuri in sir, neostoindu-se nici in somnul pruncului-urs.
In el, viata si-a clamat insa dreptul: a inceput sa manance. Lichidul turnat intr-un blid langa usita custii, desi alb, parca nu era chiar lapte... Laptele era altcumva: cald, venind din caldura unui trup urias, aducand cu el siguranta, adapost si putere. L-a inghitit totusi, la inceput in sila, neintelegand ce pot fi cocoloasele care ii umpleau gura cu un gust si mai strain: niste bucati de paine. Apoi, intr-o dimineata, incercand mancarea, a simtit o bucurie cunoscuta, desi nemaintalnita pana atunci. Pesemne ca, din memoria Firii, zmeurisurile, afinisurile si scorburile albinelor, pradate milenii de-a randul de strabunii sai, ii sosisera pe limba: dulce! Terciul era dulce. Stapana pusese zahar in el.
Tertipul era vechi de cand lumea. A mancat cu pofta si, cum pofta vine mancand, in stapana si-a recunoscut noua "mama". S-a linistit. Gratiile i s-au aratat mai prietenoase, iar in privirea strecurata printre ele a simtit tot mai stins chemarea din veac a padurii profilate pe cer. Uitandu-se din ce in ce mai jos, la jocul celorlalti copii din curte, s-a cufundat fara vrere, de la o zi la alta, intr-un somn cu ochii deschisi. Amortit si greu, il cuprindea la ivirea zorilor, adancindu-se pe masura ce lumina si larma din ocol cresteau. Se trezea din nestiinta acestuia doar cand usita inchisorii dadea glas ruginit, semn ca blidul cu mancare avea sa se umple. Se bucura hulpav de dar, vreme de cateva minute, apoi viata parea sa il paraseasca dintr-o data.
Cineva care i-ar fi stat aproape dupa caderea serii ar fi putut insa observa un fapt straniu: abia o data cu inchegarea intunericului si tacerii viata parea sa il strabata cu adevarat. La adapostul noptii visele de urs prindeau contur si, tresarind din cand in cand, mormaind, scancind, pufnind, adulmecand si mestecand gusturi verzi, zemoase si nemaiintalnite, ursuletul traia dus. Asa au trecut luni in sir, asa a trecut un an si cusca abia il mai incapea.
Intr-o dimineata, pe cand bezna se destrama, dand chip nesigur imprejurului, ca o parere, o silueta cunoscuta s-a ivit, pasind neauzit. A simtit-o de indata: dupa miros se arata a fi stapanul, cel pe care prea rar il vazuse in preajma. Un vreasc subtire s-a strecurat printre gratii, gata sa il atinga si s-a oprit, adulmecandu-i parca subtioara. S-a tras la perete scancind speriat, caci pana atunci nimeni nu se mai apropiase de el la ceasul acela fumuriu. A dat sa se ridice, insa in clipa aceea un trasnet nimicitor si-a aruncat spre el limba de foc. Linistea se sparse si in frantura aceea de timp, neincapatoare pentru atata grozavie, un tunet ii strivi capul din toate partile. Apoi toate tacura.
Citește pe Antena3.ro
Din cand in cand, cititorii pot gasi in ziarele romanesti titluri marcate de o imbecila si patriotica mandrie, menite a stimula turismul culinar: "Romania este printre putinele tari din lume unde turistii mai pot comanda la pensiuni laba de urs" sau "Laba de urs carpatin, la loc de cinste in preferintele gurmanzilor" –- cum scria un anume Madalin Pribu, in Evenimentul zilei din 30 martie 2012, furnizand si reteta grobianului fel de mancare.
