Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe: Lupta pentru catolicism (2)

Vă prezentăm în se­rial „Trecute vieţi de Doamne şi Dom­ni­ţe” (Editura „Uni­ver­sul” 1941), lu­cra­re de amploare premiată de Academia Ro­mână. Autorul, scriitorul Constantin Gane, este unul dintre puţinii care cred în refacerea ima­ginii trecutului, prin concentrarea asupra figurilor în­cântătoare ale doam­­nelor remarcabile din centrul epocilor respective. Farmecul curţilor domneşti de al­tă­da­tă şi parfumul unei epoci trecute vă vor înmiresma timpul acordat parcurgerii operei. Este în ace­laşi timp parfumul ceasurilor du­se pen­tru tot­dea­una care, chiar dacă s-ar repeta, n-ar mai pu­tea fi ce au fost...

(…) „Românii din părţile acestea purtau, cel puţin printre streini, numele de Brodnici la Sud (de la slavonul brod=vad, oameni de pe vaduri, căci locuiau pe margini de râuri) şi de la Bolohoveni la Nord (de la Boloh, Vloh, Vlah). Aceşti Bolohoveni aveau cnejii lor şi erau aşezaţi între Prut şi Nistru, întinzându-se mai mult dincolo de acest râu, spre Nord, dar având ramificaţiile lor înspre Sud şi Vest, până în munţii Carpaţi. Peste ei, ca şi peste toată lumea, s-au năpustit Tătarii în anul 1241, adică cam 100 de ani după ce se pot constata primele aşe­ză­minte ale acestor strămoşi români din Moldova. Cel dintâi veac după nă­vă­lirea Tătarilor a trebuit să se petreacă, ca pretutindeni, în neîncetate lupte.

Abia în anul 1342, când tronul Ungariei fu ocupat de valorosul ei rege Ludovic d’Anjou, acesta hotărî o expediţiune pentru respingerea lor de la hotarele ţării sale. Voevodul Ardealului, Andrei, comanda oştirea acestei expediţiuni, şi nobilul român Dragoş, din Badeu, în Maramureş, se afla printre căpitanii săi. Tătarii fiind învinşi şi respinşi, Dragoş, cu familia lui şi cu o seamă de alţi nobili ro­mâni maramureşeni – români ungureni, cum îi numesc cronicele noastre, drept do­v­adă că Bolohovenii de dincoace de munţi erau români şi ei – primiră în dar de la rege pământuri pe malurile Mol­dovei, şi se stabiliră acolo, unde le veni cu atât mai uşor a sta, cu cât, pe de o par­te, ei găsiră pământurile locuite tot de Români, fără organizaţie închegată poa­te, dar Români, iar pe de altă parte în­trucât, deşi supuşi unguri, se bucurau din cauza munţilor ce-i despărţeau de suzeranii lor, de mai multă libertate.

Ace­sta fu adevăratul început al neamului moldovenesc, contopirea Românilor de dincolo de munţi, cu acei de dincoa­ce, primul descălecat, cum l-au numit cronicele. Dragoş, bătrân, muri doi ani mai târziu, şi fiul său Sas îi luă locul.

În timpul acesta, în Maramureş dom­nea Bogdan, fiul lui Ştefan, nepot lui Nicolae, voevozi din Maramureş şi conţi de Ugoci. Acest Bogdan, ne­mu­lţ­u­mit la culme de felul cum înţelegeau Ungurii să facă propagandă papistaşă, se răsvrăti. Şi iată de ce: drept răsplată a trecerii Românilor la catolicism, regele dă­dea renegaţilor moşii şi titluri de no-bleţă. În felul acesta, nu numai că-i ca­to­liciza, dar îi şi maghiriza, scăzând astfel numărul populaţiei româneşti din re­gat. Procedeul acesta, care ţinea de mult, ajunsese la culme sub regii angevini. Bogdan, care întruchipa aspiraţiile ro­mâneşti de pe atunci, se răsvrăti. Re­volta fu înăbuşită, oamenii lui pedepsi­ţi, iar voevodatul Maramureşului scos de sub sceptrul lui, care fu dat unei rude a lui Dragoş. Atunci Bogdan, cu o mână de credincioşi voinici de-ai lui, cu oameni recrutaţi mai cu voie şi mai cu sila, trecu munţii în Moldova pentru a-şi căuta o patrie nouă.

Atacând pe Drag, fiul lui Sas, în cetatea lui de la Siret, îi sdrobi oştirea, şi îl alungă peste munţi înapoi, luându-i locul în Moldova. Iată a doua des­călecare, descotorosită de legendă, fără vânătoare de zimbru, pe care nici Dra­goş, nici Bogdan nu l-au urmărit niciodată nici prin păduri bătrâne, nici pe ma­lul apelor. Stema Moldovei, un cap de bour, era vechea stemă a voevozilor de Ma­ramureş.

Ludovic D'Anjou întreprinse o expediţie pentru a pedepsi pe răsvrătitul său va­sal şi a aduce pe Drag din nou în Mol­dova. Însă, bătut de Bogdan, se întoarce umilit în ţara lui ungurească şi astfel voevodatul Moldovei căpătă neatâr­na­rea în anul 1359 prin Bogdan, precum voevodatul Olteno-Muntenesc căpătase pe a lui Basarab, cu 29 ani înainte (1330).

Moldova fu numită de către streini Bogdania şi Muntenia Basarabia. Nu­mele acesta din urmă a dispărut mai târ­ziu, pentru a fi adoptat de către noi numai pentru partea din preajma Deltei Dunării, care fusese în stăpânirea lui Mircea Basarab şi întins apoi de către Ruşi, în anul 1812, la partea Moldovei, cunoscută azi sub această denumire.
Şi acum că principatele erau înjghebate şi că nu mai erau ordine de primit de la Buda sau de la Roma, credinţa stră­moşească putea înflori în toată pra­voslavnicia ei.

Citește pe Antena3.ro

Cum arată buletinul de vot la primul tur de la alegerile prezidențiale 2024

Însă, aici voiam să ajungem: această floare a ortodoxismului a crescut printre spini, care nu o dată erau s-o înăbuşe. Precum am arătat, ceea ce Sanctitatea Sa Papa de la Roma nu mai putea face prin mijlocirea regelui Ungariei sau a Cavalerilor săi Teutoni, a încercat a face cu ajutorul primelor Doamne române, care, din întâmplare sau nu, au fost în bună parte catolice.

Primele Doamne ale Munteniei
şi ale Moldovei
Doamna Clara a lui
Alexandru Basarab
În Ţara Românească noua politică de convertire a Romei avu începuturi anevoioase. Domnii noştri ortodocşi aveau, pentru a-şi alege soţii, vecini ortodocşi. În vremea aceea, voevozii noştri, nu încă cu totul ieşiţi dintr-o epocă de feudalitate – căci oricât s-ar fi combătut şi se mai combate încă ideea unei feudalităţi româneşti, ea a existat – în vremea aceea, zic, voevozii români, cu obiceiuri moştenite din străbuni, nu-şi alegeau nevestele decât din case domnitoare. Or, în Muntenia, ţară aşezată între Carpaţi şi Dunăre, alegerea de femei ortodoxe li era uşoară. Ţara lor se învecina cu cele trei împărăţii bulgăreşti existente pe atunci, cele de la Marea Neagră, de la Târnava şi de la Vidin, cu regatul Serbiei, cu al Bosniei, şi chiar, căci au fost şi astfel de încuscriri, cu Împărăţia Bizanţului.

În Moldova, dimpotrivă, în afară de îndepărtaţii stăpânitori ai Moscovei şi de abia mai apropiaţii nobili lituanieni, voevozii noştri nu aveau alegere decât la catolicii Unguri şi Poloni. Din această cauză vom vedea deci că acolo, în Nord, încuscririle cu catolicii şi în genere influenţa catolică a fost mai însemnată decât la Sud.

În adevăr, dacă cercetăm perioada de la 1300 până la 1400, nu găsim de fapt, pentru Doamnele cunoscute nouă în Muntenia, decât o singură catolică, pe celebra Doamnă Clara. Numele nevestelor de Domni dinainte de Basarab cel Mare, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti, nu ni sunt cunoscute. Ştim doar atât că Lytuon (Litovoi) şi-a măritat o fată cu regele Sârbilor, Milutin (ca. 1370).
Din pomelnicul de la Câmpulung, aflăm numele câtorva din primele Doamne muntene. Astfel, Basarab cel Mare ţinea pe Marghita. Fetele acestora erau Teodora şi Ruxanda, cea dintâi măritată cu ţărul Bulgariei, Alexandru (din Vidin, nepot şi co-regent al ţarului Mihail). Ea se călugări mai târziu sub numele de Teofana. A doua fată, Ruxanda, a fost soţia regelui Sârbiei, Ştefan Uroş III, iar fiul lui Basarab cel Mare, Alexandru Nicolae Voevod, a avut două soţii, pe Maria şi pe Clara, despre care vom vorbi îndată.” (Va urma)

• Pagini realizate de Roxana Jianu