Umbra lui Ceauşescu la Peleş

După aproape un deceniu şi jumătate, noua putere voia să deschidă Castelul Peleş pentru vizitatori. Construit de Carol I, primul rege al românilor, Peleşul fusese reşedinţa de vară a familiei regale. După plecarea Regelui Mihai, castelul a intrat în proprietatea statului. După inventarierea bunurilor, peste câţiva ani a devenit muzeu deshis pentru public. Aceasta până în 1976.

Pentru Gerald Ford, preşedintele Statelor Unite aflat în vizită pe plaiuri mioritice, gazdele au organizat şi o vizită la Peleş. Legenda spune că oaspetele s-a declarat încântat de castel şi de privelişte şi că, influenţat de bunele impresii ale americanului, Ceauşescu ar fi decis să scoată fosta reşedinţă regală din circuitul public şi să o transforme în reşedinţă de protocol pentru oaspeţi de seamă. Urmare a deciziei, Peleşul a intrat în reparaţii capitale. Ca şi în alte reşedinţe de protocol, Ceauşescu a călcat rar pe la Peleş. De două ori, aici a fost primit şi ospătat "omologul bulgar" Todor Jivkov, iar a treia oară ospete a fost liderul est-german Erich Honecker. Din 1982, fosta reşedinţă de vară a regilor n-a mai fost folosită deloc.

Încercând să ofere o explicaţie, Liliana Manoliu, muzeograf la Peleş, mai adăuga o pagină legendelor şi fantasmagoriilor apărute cu zecile pe seama lui Ceauşescu. O ciupercă prezentă în lemnărie îl alungase pe Ceauşescu de la Peleş. "Le era extrem de frică, declara muzeografa, o frică patologică de orice posibilitate de contaminare. Le era atât de groază de ciupercă, încât, deşi îşi făcuseră bârlogul la Foişor (în apropierea Peleşului), nici prin această parte a pădurii nu se mai plimbau - Doamne fereşte, emanaţiile ciupercii să nu le atingă nările sensibile!" Despre teama de boli a cuplului şi preocuparea pentru "tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte" s-a vorbit mult în primele luni după Revoluţie. S-a zis că se îmbăiau în sângele pruncilor asasinaţi special în acest scop, că Ceauşescu purta hainele o singură dată, după care erau arse, tot din teama de microbi şi altele. În timp, cu toatele s-au dovedit pure invenţii. Cu excepţia incapacităţii lui Ceauşescu de a-şi accepta vârsta.


DIN CIUDĂŢENIILE LIBERTĂŢII
Primele luni după căderea regimului comunist au fost un timp al vidului. De putere, de autoritate,  şi, mai ales, de lege. Multe "domenii de activitate" funcţionau în virtutea inerţiei, atâta vreme cât legile ce le guvernau deveniseră la 22 decembrie caduce. Bunăoară, sprinţara "presă liberă" punea în circuit fel şi fel de fantasmagorii, precum cele despre "Ceauşescu-vampirul", deşi Legea presei din 1974 era încă în vigoare. Care spunea la articolul 2 că "presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea PCR - forţă politică conducătoare a întregii societăţi" sau că "exercită un rol activ în cunoaşterea de către mase a politicii interne şi externe a PCR" în articolul 7. Ziarist putea fi numai cel care "militează pentru aplicarea în viaţă a politicii PCR". Potrivit aceleiaşi legi, încălcarea comandamentelor partinice antrenau răspunderea penală, ziaristului fiindu-i interzisă publicarea şi difuzarea în presă a unor materiale care ar conţine opiniile dizidente, contrare sau, pur şi simplu, diferite de cele ale PCR. Anomalia a fost sesizată, printre alţii, şi de Florin Gabriel Mărculescu. În paginile României libere, Mărculescu cerea abrogarea respectivei legi şi constituirea unei comisii de experţi care să croiască una nouă, în concordanţă cu reglementările internaţionale în domeniu.


DE LA DOFTANA LA TAKE IONESCU
Primăria judeţului Prahova a hotărât schimbarea denumirilor a 46 de străzi şi pieţe. Cele botezate după numele "eroilor clasei muncitoare" ori a momentelor din istoria PCR, desigur. La Ploieşti, Strada Ştefan Gheorghiu devenea Strada Mărăşeşti, Bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej urma să se numească Bulevardul Independenţei, Strada Doftanei lua numele lui Take Ionescu, iar Piaţa Victoriei înlocuia Piaţa 16 Februarie. La Breaza, Strada V.I. Lenin era redenumită simbolic Libertăţii, iar Armata Roşie era înlocuită cu Armoniei. Tot aşa, numai că invers, procedaseră şi comuniştii, în primii ani ai regimului "democraţiei populare". Atunci dispăruseră de prin toate oraşele strada "Regală", cele botezate cu numele regilor României ori ale politicienilor "burghezi".


CĂRŢI DE LA PARIS PENTRU BIBLIOTECILE DIN ROMÂNIA
Continua acţiunea de "ajutorare" a României. De la haine, medicamente, vată din rezervele armatelor occidentale, pui congelaţi şi creioane colorate a venit şi vremea "ajutoarelor" ceva mai rafinate. UNESCO, în colaborare cu PEN Club, a lansat operaţiunea "Cărţi pentru România". Directorul general al UNESCO, Frederico Mayor, a fost însoţit în această acţiune şi de scriitorii români Dan Hăulică, George Banu şi fizicianul Basarab Nicolescu. Ultimii doi se aflau de multă vreme în Franţa. Primul vizitase Hexagonul în 1989 şi trecea drept disident, graţie unei scrisori de solidarizare cu Mircea Dinescu semnată în aprilie 1989.

Gândită ca o contribuţie la renaşterea bibliotecilor României, decimate de cenzura comunistă, acţiunea a reuşit să strângă peste 100.000 de cărţi de la 20 de editori şi 15 instituţii specializate, dar şi de la oameni de rând. Printre cele mai importante contribuţii, publicaţia "Sources UNESCO" preciza: "Societatea oamenilor de litere din Paris a donat 50.000 de franci şi delegaţia permanentă a RFG pe lângă UNESCO - 30.000 de mărci; Academia Franceză a cedat celebra sa colecţie bilingvă de autori antici «Guillaume Budé», iar reprezentanţi ai URSS au oferit cărţi şi abonamente".


"MEDICII LUMII" LUPTAU CU SIDA DIN ROMÂNIA
În paginile ziarelor apărea un nou subiect: SIDA. Cotidianele prezentau date şi cifre îngrijorătoare, care până atunci fuseseră interzise publicului. Conform statisticilor, numărul copiilor afectaţi de sindromul imunodeficienţei dobândite se ridica la 1.000. În ajutorul medicilor români venea şi mişcarea umanitară franceză "Medicii lumii", care propunea un plan de urgenţă în colaborare cu Ministerul Sănătăţii din România. Pentru combaterea bolii, organizaţia promitea să strângă 15 milioane de franci francezi.