Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Povestea minunăţiilor topite în timpul anului în focul asemănător celui de Crăciun de omul cu cea mai frumoasă poveste de sărbători din câte aţi auzit, din Laponia şi până-n Maramureş. Bârrr, ia opriţi din bice, măi, şi ascultaţi oleacă! La gura sobei, în mâini cu cana de vin modelată de braţele lui cioturoase. Pregătiţi-vă să sorbim din poveste!
În Suceava, Crăciunul vine cu miros de gutuie, lemn ars şi clinchet de clopoţei. În Suceava, bănuţii strânşi peste an zdrăngăne în puşculiţa din pământ ars a moşului Paşcaniuc. În Suceava, caii înhămaţi la sania lui Moş Crăciun mâncă jar din oala de pământ.
Cuptorul meşterului Paşcaniuc sfârâie perpelind la foc şoricii porcului de Crăciun. Ciubotele cât un stat de prichindel molfăie zăpada pufoasă. Bătrânul artist popular a luat o pauză din a mai meşteri la oale. Sunt binemeritatele Sărbători. De aceea şi-a aşezat panerul din lut trudit cu sudoare (astă toamnă târziu) şi l-a umplut cu colaci, mere şi nuci. În aşteptarea prichindeilor ce-i dau târcoale bunicului din "Margine". Vasele sale de lut tremură încărcate cu sarmale. Faceţi sarmale în vase de lut! Ştie careva dintre toate gospodinele din lume câtă trudă trebuie depusă ca sarmalele, chişca sau friptura de Sărbători să iasă gustoasă?
CIOBURI DE RĂBDARE
La 73 de ani, Arcadie Paşcaniuc este ultimul împăratul al ceramicii negre de Marginea. Stăpânul cuptorului de aur, truditor al vaselor simple "scăpărate" pe marea roşie a pământului încins la 800 de grade Celsius - pentru că la această temperatură se "coc" vasele sale.
Crăpături negre. Mâinile reumatice poartă în carnea lor mirosul pământului. "Lutul trebuie muncit, trebuie căutat, şi acela găsit trebuie să fie fără năsâp." Bătrânul s-a răblăgit, are vocea răguşită de la fumul îndurat atâţia ani la cuptor. Dar l-a supt şi pământul. Că lutul e şi el parte a pământului. Un deget înţepenit face un unghi drept. Trupul îi e uscăţiv, ca pus la rotisor, iar figura roşie, ca străchinile pe care le face. Bate şi calcă pământul chiar şi atunci când oalele sunt gata. "De la muncă am făcut ceva muşchi, dar s-au muiat de la atâta udeală, prea mult am stat cu mâna în pământ, ani de zile, de aceea am făcut un fel de reumatism, o anchiloză, umezeala e de vină. Nu doare, dar s-au stins venele şi arterele."
L-a supt pământul, e ca un ţâr. "De la 60 de ani mă doare spatele, însă îmi mai şi trece, e cam aşa: astăzi mă doare, mâine mă lasă." Ca mulţi alţii, Arcadie Paşcaniuc e îngrijorat de pierderea tradiţiei, chiar dacă unul dintre fiii săi se ocupă tot de olărit. Nu crede că acest meşteşug va supravieţui. Tot el vinde oalele, ţine să facă special acest lucru. Pentru că ştie cel mai bine preţul muncii depuse. Dar, chiar şi aşa, acesta e mult subevaluat, din bunătate sau poate că din dragoste de oameni şi viaţă. "Eram 30 şi ceva de olari la Marginea, acum am rămas patru, atât." Marginea e binecunoscută la nivel naţional prin ceramica sa neagră. "În ţară suntem recunoscuţi, însă nu s-au făcut contracte cu străinătate. Dar acolo suntem mai vestiţi."
CA ALUATUL DE COZONAC
Arcadie bate şi calcă pământul în căutarea lutului. Îl găseşte la un metru şi jumătate dedesubt şi tot atât sapă. Când era mic, acum mai bine de şase decenii, când a început cu olăritul, Arcadie nu ajungea până sus, unde olarul începe să-şi mângâie viitorul copil: oala moale, numai bună de botezat în focul de soare al cuptorului încins. La început făcea oale stând în picioare. Primea uneori şi câte o "joardă" pe spinare, o pişcătură peste mână, pentru că strângea prea tare între degete "inima pământului". Dacă stai înţepenit, vasul se turteşte, se duce într-o parte. Lutul trebuie frământat asemenea aluatului de cozonac, apoi porţionat şi asezonat precum o mâncare pe cale de dispariţie. În acelaşi timp, el e cununa alteia noi, hrană care trebuie să fie găzduită de noul vas.
Prima dată când a pus mâna pe o bucată de lut, la opt ani, ca să o învârtă, a scăpat uşor un deget de la ţinut lutul şi s-a dus. A rămas fărâmat lutul. Nu trebuie să lucrezi încordat, e ca la strung. "«Băi, băiete, nu purta mâna după roată!», lutul trebuie să se ţină în mână, centrat", îşi aminteşte Paşcaniuc că îl admonesta bunicul cu "jordia" peste degete. Ce dor îi e de acea ocară a bunicului... Primele piese au fost căpăcelele pentru pus vasele de flori. "Câteva rele am ales şi am băgat la fărâmat înapoi şi îmi ziceam «sunt începător, nu pot face ca tata», dar mi-a plăcut şi am mers mai departe." Are 65 de ani de când lucrează. "Am făcut şi 65-70 de oale pe zi, câte 25-40 mai mari." Dar pentru a face oale, nu lucrezi numai la roată. Ce e greu e în afara roatei olarului. "Mai «trebe» şi în afara roatei altă muncă grea. Mai trebuie vopseaua, trebuie arse, trebuie lemne despicate, din lemn gros, rotund, e necesar de făcut şipci..."
ROŞU CA O PÂNZĂ
"De ce iese mâncarea mult mai bună la oala de lut? Păi, dacă noi din pământ suntem, noi toţi în pământ mergem, tot din pământ iese mâncarea cea mai bună! Dar toată munca aceasta este foarte grea", recunoaşte bătrânul. Părintele olarilor şi al ceramicii negre din România face tot felul de recipiente de lut: "Oale pentru sarmale, babe pentru cozonac - aşa le spune la formele pentru cozonaci în Bucovina. Oalele sunt simple, necolorate, fără vopsele, aşa cum ies de la «cuptior». Nu mai punem chimicale pe care omul apoi să le consume o dată cu mâncarea!"
Bătrânului Arcadie i-a intrat în sânge meseria. E de ajuns o singură dată să arunce ochii în cuptor şi-şi dă seama că oalele-s gata. "Mă uit pe lângă gura hornului, mă uit şi se vede roşu ca o pânză, cum ar fi o apă roşie, dacă se vede că aici e o oală e roşie, iar dincoace una e mai neagră nu e bun." Bineînţeles că la Arcadie nu se întâmplă niciodată aşa ceva. Dacă se vede aşa, înseamnă că nu-s arse ca lumea. E ochiul de Marginea care nu greşeşte.
Bătrânul consumă lapte ca să ţină departe nivelul de toxicitate din organism. "Nu am bronşită, dar am aşa, o răguşeală, m-am păzit, am luat lapte, că 24 de ore durează arsul ăsta, fumu' asta, restul la roată nu-i toxic." Spune că arde oale o dată pe lună sau chiar mai rar, că acum i-au mai scăzut puterile. "Dacă dă Dumnezeu, fac oale până pun mâinile pe chept. E foartă bună meseria asta, e mai bună ca liceul. Aşa o meserie nu ţi-o poate fura nimeni, pe când cu cartea ce faci?" Oalele lui sunt ieftine, 15, 20 de lei. Îmi arată rotind pe palma încercată de crăpături, poleită cu trudă şi pământ cana pentru rachiu, ghiveciul pentru flori.
Când fluieră moş Paşcaniuc în oalele sale se aude glasul pământului, fie el şi înzăpezit...
