„Un zâmbet de ironie sceptică”

In vreme ce Bucurestiul, Iasiul, Craiova si ale mari orase ale Regatului Romaniei puneau la cale 'serbarile nationale' ale aniversarii lui Caragiale, in ia­nuarie 1912, 'Dimineata' lui C. Mille publica un text al lui Iosif Nadejde despre capriciosul sarbatorit.

'De la Berlin, din locul de surghin voluntar unde s-a retras spre a scapa de atmosfera innabusitoare a unei societati ramase in urma si ale carei defecte el le vedea mai limpede ca oricare altul. Caragiale va urmari, desigur, cu un zambet de ironie sceptica, manifestatiile ce se fac azi in jurul numelui sau. S-ar putea prea bine chiar ca aceste manifestatii sa-i puna la indemana materialul pentru una din acele minunate sarje satirice, asa de fine, asa de caustice, care constituie latura de capetenie a bogatului sau ta­lent.'

Il banuiam si noi pe Caragiale, alaturi de eseistul de acum un secol, de-un spirit rece si nemilos, gata sa scuture pledul de pe pornirile 'aproape provinciale' ale romanilor de acasa... Dar asta s-ar fi intamplat daca maestrul, departe de tara, n-ar fi simtit nevoia, din cand in cand, de mangaierea ei materna. In fond, si acidul Caragiale era tot om. 'Firea omeneasca, chiar atunci cand e vorba de un ironist si de un sati­ric, e vesnic aceeasi si manifestatiile de dragoste sunt bine primite', ii inmoaie portretul colaboratorul 'Diminetii'... asezandu-l alaturi de cel cu care nu de putine ori se razboise in viata-i: Mihai Eminescu.

Cu o deosebire: Caragiale are sansa sa guste din 'gloria eterna' cat inca e in viata! Are sansa sa auda, sa citeasca vorbe precum acestea: 'Teatrul romanesc are in Caragiale pe cel mai stralucit reprezentant al sau si cu drept cuvant s-a spus ca teatrul nostru incepe de la Caragiale'. Sau: 'In oglinda fidela pe care Caragiale a pus-o sub ochii societatii, aceasta a vazut in toata goliciunea lor pe toti Tipatestii, pe toti Farfurizii, pe toti Catavencii, pe toti politaii ca Pristanda, a recunoscut pe re­volutionarii de felul lui Conu’ Leonida, pe toti burta-verzii ca Titirca, pe toti publicistii de teapa lui Venturiano; i-a vazut, a ras si s-a rusinat de ei.

Si daca o parte din caraghioslacurile – nu numai ridicule, dar asa de dureroase – biciuite de Caragiale s-au imputinat astazi si in buna parte au disparut, cine ar putea sa tagaduiasca partea de merit ce-i revine lui Caragiale?'

Dar, mai spune Iosif Nadejde, 'Caragiale a ras, a biciuit, a satirizat. A venit insa peste tara noastra un moment tragic, cand pe buzele lui a inghetat rasul si Caragiale n-a mai ras nici macar sarcastic. A fost anul de durere si de doliu 1907'.

Nene Caragiale, azi ce-ai face tu? Ai rade sau ti-ar ingheta, in gerul asta de –29 de grade, rasul pe buze?

Citește pe Antena3.ro

Un rus arestat a smuls probele din dosar și le-a mâncat, în timpul interogatoriului