Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 21 decembrie 2005 a murit la București, nonagenar, Pericle Martinescu (născut pe 11 februarie 1911 la Viișoara, județul Constanța). A fost, alături de Dan Petrașincu, Barbu Brezianu, Mircea Gesticone ș.a., unul dintre membrii moderați, de plan secund ai tinerei generații interbelice. „Licențiat în Filosofie la București, publicist harnic și frecventator asiduu al cenaclului lovinescian Sburătorul, va alimenta literatura teribilist-adolescentină a congenerilor cu romanul (modest, dar proaspăt și antrenant) despre mediile liceene ale epocii, «Adolescenții din Brașov» (1936, reeditat în 1991), urmat de un volum de prozopoeme grațios-franciscane, «Sunt frate cu un fir de iarbă» (1941)”, aprecia criticul literar Paul Cernat într-o minibiografie închinată bravului Pericle din Viișoara.
Statura de pitic l-a ferit de înregimentări
Dar să deschidem calea cuvintelor cu miez ale profesorului Cernat: „Statura extrem de scundă, aproape de pitic, îl va feri (recunoaște mai târziu) de a fi anexat mișcărilor belicos-extremiste din epocă. Lucrează, o vreme, ca referent la Direcția Presei din Ministerul Propagandei Naționale (1942-1944), rămânând în funcție și la Ministerul Informațiilor, din 1945 până în 1952”. Un tip discret în vremuri tulburi… „În perioada stalinistă, dar și ulterior, Pericle Martinescu e prezent mai ales ca un traducător meritoriu (a tălmăcit excelent din, între alții, Balzac, Caldwell, Oscar Wilde, S. Lem, Nikos Kazantzakis, Gorki, Dreisier, Al. Dumas-tatăl, Yasunari Kawabata). A publicat, la revenirea editorială, o bine documentată monografie istorico-biografică despre Costache Negri (1966), o culegere de cronici și eseuri din tinerețe («Retroproiecții literare», 1973), vădind un spirit speculativ și cultivat, și un bun volum de confesiuni și evocări interbelice («Umbre pe pânza vremii», 1985)”.
Valori de sertar
Deloc surprinzător, timidul Pericle a trecut ca un meteorit și pe cerul tranziției postdecembriste: „După 1990 - evoca Cernat -, a revenit în atenție cu un aproape neobservat memorial de călătorie în Egee («Excursie în Ciclade», 1996), o utilă și laborioasă cercetare despre «Odiseea» editării poeziilor lui Eminescu în prima sută de ani, 1884-1984 (2000), noi portrete, eseuri și evocări («Figuri în filigran», «Existențe și creații literare»)”. Câteva cuvinte de laudă (de final): „Cel mai important rămâne însă diaristul, martor supraviețuitor al unor epoci controversate. Un jurnal «de sertar» lipsit de patetism din și despre tribulațiile anilor stalinizării: «7 ani cât 70. 1948-1954» (1997) va fi urmat de noi restituiri din anii interbelici, confesiuni oneste ale unui maestru al fofilării discrete într-o istorie ostilă și dificilă - «Jurnal intermitent» (2001), «Confesiune patetică - pagini de jurnal intim (1936-1939)», «Vulcanul iubirii» (2005), «Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim, 1940» (2005), «Bombe și boemă» (2005)”.
Un dandy ratează moartea legionară
Pe 22 decembrie 1971 murea la Paris fostul avangardist Jacques G. Costin (născut pe 13 aprilie 1895, la București, pe numele adevărat Jacques Goldschlager) (ați ghicit, urmează povestea unui alt corifeu, unul dandy pe deasupra). „Provenit din burghezia evreiască a Capitalei, Jacques a făcut parte, înainte de Primul Război Mondial, din grupul restrâns al proto-avangardei autohtone, alături de Ion Vinea, Tristan Tzara - Samyro și Marcel Iancu, colaborator la revistele din zona de influență a lui N.D. Cocea. În 1922 se alătură lui Vinea și Iancu în echipa constructivistă a «Contimporanului», alături de care va rămâne până la sfârșit un «om de bază». Va cultiva, alături de ei, o avangardă moderată și constructivă, lipsită de radicalismele concurenților”, opina Paul Cernat.
Fratele, atârnat în cârlige la abator
„Spre sfârșitul anilor ’30 - remarca mai departe Cernat - a organizat la Comana, alături de Marcel Iancu, o fermă-pilot destinată tinerilor sioniști evrei unde aceștia urmau să învețe agricultura înainte de a pleca în Palestina. Experiența îi va prilejui ciclul de proze «Plăcerile câmpului» din Revista Fundațiilor Regale, care-l face pe G. Călinescu să-l definească - memorabil - drept un «Jules Renard în manieră Urmuz». Sora sa, Clara, a fost a doua soție a prietenului Marcel Iancu, iar fratele său Mișu a fost una dintre victimele agățate în cârlige, la abator, de legionari, în timpul rebeliunii acestora din 1941 (grupul de cămăși verzi îl căuta, de fapt, pe Jacques, dar nu l-au găsit)”. Formidabil destin! „În anii stalinismului Jacques lucrează ca traducător la Cooperativa Dactilografia din București și traduce din literatura universală. În 1959 compare ca acuzat în procesul intentat sculptoriței Milița Petrașcu (fosta colegă de la «Contimporanul») și compozitorului Mihai Andricu, pentru discuții clandestine, dar după două săptămâni de detenție va fi eliberat, în urma redactării unei scrisori de disculpare”, mai devoala profesorul Paul Cernat.
Evadare la Paris
Printre cele din urmă comentarii: „În 1960 Jacques G. Costin se expatriază la Paris, unde lucrează la radiodifuziunea franceză cu scenarii franceze și scurte piese de teatru (printre manuscrisele sale ar fi rămas și niște scenarii fanteziste de film, iar în România manuscrisul unui volum intitulat «Fluturele vrăjitor» ar fi fost blocat editorial; oare ce o mai fi cu el?). A prelucrat, împreună cu Claude Sernet, traducerile din română pentru antologia poeziei românești publicată în 1968 de Alain Bosquet cu o prefață de Șerban Cioculescu, iar în numărul din ianuarie-februarie 1965 din «Les lettres nouvelles» prefațase traducerile din Urmuz ale lui Eugen Ionescu”.
Exerciții pentru mâna dreaptă...
Concluzia: „Singurul lui volum antum, din 1931, este «Exerciții pentru mâna dreaptă și Don Quichotte», o culegere din (în general) prozopoemele urmuziene din «Contimporanul» - fabule avangardiste livrești, fanteziste și de un moralism în răspăr. Li se adaugă o serie de mici narațiuni experimentale, năstrușnice, «en marge des vieux livres» și o rescriere «corectată», actualizată parodic a lui Don Quijote. Textele nu sunt (cum s-a spus uneori) epigonice, prefigurând maniera Școlii de la Târgoviște de peste câteva decenii”. Dar? „Asemenea texte, alături de julesrenardienele «Plăcerile câmpului» și de alte câteva recuperate din presa epocii (inclusiv notițe muzicale și un medalion ludic dedicat lui Virgil Madgearu) sunt definitorii pentru arta unui revoluționar discret și subtil”.
Magistratul pitit sub mantaua „Mizerabililor”
Pe 16 (după unele surse, 17) decembrie 1881 s-a născut lângă Turnu Măgurele, într-o familie cu 16 copii (!), dramaturgul și memorialistul Ion Al. Vasilescu, aka Valjan, „botezat” ca atare din Vasilescu Al. Jean (după numele eroului din „Mizerabilii” lui Victor Hugo) de Alexandru Davila, cu ocazia reprezentării comediei de moravuri „Ce știa satul...” (1912). Avea să fie și prima piesă de teatru radiodifuzată în România (pe 18 februarie 1929). Motivul pseudonimizării fusese dat de protejarea magistratului Vasilescu în fața ministrului Justiției de atunci, temutul Toma Stelian. De aici înainte îi cedăm scaunul la catedră lui Paul Cernat: „Ca licean la Brăila a fost coleg de bancă al poetului heinean Panait Cerna, supralicitat în epocă. Debutul ca dramaturg, în perioada studiilor ieșene la Drept și Conservatorul de Artă Dramatică, i se datorează lui G. Ibrăileanu, cu comedia «Un manifest studențesc» și drama socială «Deputatul țărănimii» (a doua, din 1904, e atât de virulentă încât atrage, la prima reprezentație, intervenția poliției și-l determină pe autor să plece din Iași și să-și întrerupă facultatea)”. Un personaj tumultuos!
Jurist de top, dramaturg fin, politician de clasă
„Penalist celebru, procuror, judecător, avocat, doctor în drept la Paris, director al teatrelor în anii ’20 și autor al Legii teatrelor din 1926, personaj hedonist și bonom al cafenelei literare bucureștene și al cenaclului Sburătorul, om politic liberal (din aripa «georgistă»), Valjan a trecut prin momente grele și în anii Primului Război Mondial, când - în timpul ocupației germane - e internat câteva luni în lagărul de la Săveni. Cu acest episod se încheie delectabilele sale memorii din copilărie, adolescență și tinerețe (și cu o bogată pictură de medii teatrale, boeme - inclusiv pariziene, juridice și politice), publicate în anii ’40 în periodice și editate postum”. Ce șarjă! Și ce mai magistrat-scriitor! „Valabil - constata criticul literar Paul Cernat - e nu doar comediograful satiric (afin lui Al. Kirițescu), dramaturgul social, maestrul răsturnărilor de situație și al malentendu-urilor revelatoare (piesa într-un act «Ce știa satul», «Norocul», «Cuceritorii», «Nodul gordian», «O inspecție», «Generația de sacrificiu», «Carre de ași... cu valet»), ci și politicianul, asociat o vreme cu cartelul Iorga-Argetoianu, apoi (inclusiv ca expert, autor al legii conversiei datoriilor agricole) cu Partidul Național Agrar al lui Octavian Goga, de care se va dezice însă când acesta s-a asociat cu liderul antisemit A.C. Cuza”.
Judecat pentru spionaj și înaltă trădare
Atenție, urmează amănunte emoționante împărtășite de profesorul Paul Cernat: „Ion Al. Vasilescu „Valjan” n-a marșat la propaganda extremei drepte, devenind în schimb, în 1950, victima unui proces pentru spionaj (în favoarea Marii Britanii) și înaltă trădare, care i-a adus detenția (a murit de hidropizie, la Pitești, pe 16 februarie 1960, după un periplu distrugător - relatat în memoriile lui Ion Ioanid - prin diverse închisori și după ce, în pofida vârstei și bolii, regiza spectacole între deținuți și organiza o revistă teatrală, Pitești ’59; cu câțiva ani înainte, fiul său fusese eliberat, cererea de grațiere a tatălui fiind însă respinsă)”.
Memorialist fermecător
Întoarcerea în contemporaneitate: „Recuperat postum, în anii ’80, de oficiali ca Valeriu Râpeanu sau poetastrul legionaro-ceaușist Ion Potopin, dramaturgul («Ce știa satul», «Generația de sacrificiu») și memorialistul («Cu glasul timpului. Amintiri», cenzurată în ediția 1987) aveau să cunoască un meritat reviriment al receptării în ultimii ani, când, pe lângă memorii, au fost reeditate într-un volum sintetic și texte publicistice, interviuri, portrete inedite (și dramaturgia sa e jucată, mai ales «Generația de sacrificiu» înregistrând un succes constant)”. Ultima tușă: „Rămâne unul dintre dramaturgii de bun nivel ai României interbelice, un personaj jovial cu sfârșit tragic și un memorialist fermecător”.
17 ani s-au împlinit pe 21 decembrie 2022 de la moartea scriitorului Pericle Martinescu
„Jurnalul de sertar «7 ani cât 70. 1948-1954» va fi urmat de noi restituiri din anii interbelici, confesiuni oneste ale unui maestru al fofilării discrete într-o istorie ostilă și dificilă”, Paul Cernat, critic literar
„Jacques G. Costin a fost un Jules Renard în manieră Urmuz”, George Călinescu, critic literar
„Jacques G. Costin? Un revoluționar discret și subtil”, Paul Cernat, critic literar
