Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (34)

Amintiri despre Valeriu Popa

L-am întrebat pe Valeriu Popa pe fereastră: vrei? Da, a zis, că e o situaţie gravă. Omul era în curte, Valerică era în casă. A intrat omul în a doua cameră care era acolo şi eu nu am mai suportat să aud toate nenorocirile pe care le descoperea V. Popa la omul venit să fie consultat. Ştiu doar atât, că i-a spus fratelui acelui om şi s-a întors către mine şi mi-a spus şi mie: să plece cât mai repede de aici că moare.

Cum să moară, nea Valerică? Energia este ieşită din corp. Şi unde e energia? Pe undeva, se vălătuceşte pe tavan. Hai, mă, nea Valerică, nu mai vorbi, că mă sperii. Să plece de aici! Domnule, frate, luaţi omul şi mergeţi, că moare. Şi Valerică Popa şi Andrei, băiatul meu, care era acolo l-au ajutat pe omul ăsta să urce în maşina fratelui său şi în 12 -15 minute, când au ajuns în pasajul de sub linia ferată, la Poiana Câmpina, omul a murit.

Ce să mai spun despre asta? Să atragi atenţia celor din jurul tău că sufletul este liber de corp aproape în totalitate şi se află pe tavan, unde vălătuceşte, e aproape incredibil. Eu nu aş fi crezut neapărat aceste poveşti, le-aş fi considerat chiar poveşti, dacă într-o carte şi în nişte studii ale sale, un mare medic român, Dumnezeu să-l ierte, Ion Florin Dumitrescu, nu ar fi demonstrat că sufletul iese din corp în cazul morţii sau al leşinului. Sufletul iese din corp şi, în timpul somnului profund, se plimbă şi se încarcă de la energia universală.

De aceea, zicea Valerică Popa, atunci când omul este trezit brusc se cutremură. Înseamnă că sufletul reintră în corp. Mai e un aspect. De ce omului, care doarme profund, corpul îi devine rece, pentru că în pat rămâne numai corpul fizic şi o sfoară ca la paraşute îl ţine în legătură cu sufletul care hălăduie. Uneori sufletul hălăduie şi mai departe şi atunci apar visele. De aceea în somn se ivesc revelaţii, pentru că sufletul continuă să caute.

*

O poveste colosală s-a întâmplat la Timişoara. Stăteam la hotelul Continental şi veneau tot felul de oameni, să-i vadă Valeriu Popa. Oamenii hotelului începuseră să se enerveze. La început se plictiseau, dar de la un moment încolo i-a apucat iritarea. Unul dintre ei, mai obraznic, mai nesimţit l-a prins pe Valeriu Popa singur şi l-a înjurat. "Bă te bag... lasă-ne în pace cu demenţii tăi, nu îţi dai seama că ne strici relaţiile, carăte de aici, nenorocitule!".

Valeriu Popa l-a privit atent şi-a dat capul într-o parte şi îl privea şi îl condamna încet-încet la adevăr. Şi i-a zis: "Măi, puştiule, eu nu am de gând să-ţi fac nici un rău, dar nu e cazul să vorbeşti tu despre lucrurile astea. Tu eşti bolnav rău. Ai tot felul de accese de epilepsie, dar nu ştiu dacă ştii, ficatul tău este în pioneze".

Omul, pe măsură ce Valeriu Popa îi descria bolile, se împuţina şi, la un moment dat, nu a mai suportat şi s-a dus în patul din spatele recepţiei, a transpirat şi a zis: "Iartă-mă, domnule Valeriu Popa, ai dreptate, nu am ştiut ce puteri ai. Toate cele pe care mi le-ai spus sunt adevărate". "Măi, băiatule, ridică-te şi învaţă să respiri, vezi că ai nişte polipi îngrozitori şi asta te afectează. Învaţă să nu mai bei tării că aici, la restaurant, le ai la îndemnă, dar te distrugi şi o să mori din cauza lor." Acel om, după un timp, parcă se însănătoşise. I-a priit lecţia pe care a primit-o de la Valeriu Popa.

În acel hotel, în care eram cazaţi, a venit în vizită la Valeriu Popa un doctor, Popescu. V-am spus, nu mulţi aveau metafizică şi cei care o aveau nu o mărturiseau. Doctorul Popescu a venit cu soţia: Ne pare rău că pe noi ne-aţi cercetat, ne-aţi spus tot ce avem, dar nu e, din păcate şi fata noastră aici. ştiţi, e plecată.

Da, ştiu, a zis Valeriu Popa. E la Săvârşin, a zis doctorul, e în tabără, într-o tabără. Doamnă, gândiţi-vă la fata dumneavoastră. Hai concentraţi-vă. Nu, nu, nu, aţi prins un băiat. Unde? În ecranul minţii. Gândiţi mai atent. Da, acuma o văd.Vedeţi că e îmbrăcată în roşu şi e tunsă zero. Are probleme de ciclu. Şi a mai descris câteva lucruri care s-au confirmat. Nu se confirmă celelalte şi anume îmbrăcămintea roşie şi faptul că ar fi fost tunsă scurt. Ba da, doctore. Ne pare rău, ea are plete şi nu are haine roşii la ea.

După două zile, fata s-a întors din tabără şi au venit din nou soţii Popescu la Valeriu Popa. Dle Păunescu, ştiţi ce ne-a făcut Valeriu Popa. Ce? Ne-a spus adevărul. Fata e tunsă scurt, că au fost nişte păduchi în tabără, şi a fost îmbrăcată în roşu pentru că a fost un carnaval şi toţi purtau haine în care să nu îi recunoască nici unul dintre colegi. Şi i-au spus şi lui nea Valerică.

Era îmbrăcată în roşu şi era tunsă scurt. Puteţi s-o vedeţi, că a venit acasă. Nu-i nevoie să o văd. Eu pot vedea şi în ochii dumitale şi în mintea dumitale.

Ce sunt acestea toate decât dovezi zdrobitoare că există bionergie, că există energii subtile, că există transmisii de la zeci şi zeci de kilometri de mintea celui care deţine puterile paranormale? Sigur, nu e de aşteptat ca lumea să fie toată pătrunsă de fiorii bionergiei. E destul că sunt nişte înaintemergători. Pragmaticii, leniniştii, incapabilii de imaginaţie, nu trebuie să aibă forţă de decizie şi nici forţa de a-i face pe alţii să râdă de ceea ce nu înţeleg.

La început Dumitru Popescu privea şi el cu un fel de neîncredere zbaterile mele pentru Valeriu Popa şi bătălia pe care am dus-o ca să îl readuc de la Giurgiu unde fusese trimis în exil pentru că participase la Meditaţia Transcedentală. Aşa că Dumitru Popescu era curios. Ce tot face domn' Păunescu ăsta? Şi a căzut de acord ca, într-o zi să îl vizităm, eu cu Valeriu Popa, la Academia Ştefan Gheorgiu.

A fost un spectacol toată întâlnirea. Ce forţă de a investiga sănătatea omului avea Valeriu Popa. Şi ce deschidere a dovedit Dumitru Popescu! În acest fel, Dumitru Popescu, s-a şi alăturat apărătorilor cauzei, chiar dacă, din aceeaşi jenă de populismele dâmboviţene, n-a spus-o în plenare de partid sau în ziare. Eu am continuat bătălia pentru Valeriu Popa, în văzul tuturor.

(Va urma)