Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (57)

Despre Marin Sorescu.Semidistanţa stilistică, democraţia limbajului, reportajul propriei morţi

Pericolul orgelor
Pericolul orgelor (am mai văzut şi noi orgi)
E că au prea multe ţevi,
Prea multe deodată
Şi nu poţi fi niciodată sigur ce ascund înăuntru
(S-ar putea chiar să nu fie nimic,
nu e exclus).
Dar orgele, iată, în fundul catedralelor,
Par nespus de ameninţătoare
Când le vezi acolo, în fum,
Drepte, îndreptate spre cer.
Te gândeşti că o să declanşeze cine ştie ce mecanism
De lansare,
Şi nu cred că e momentul
Să-i trimitem în cer
Pe toţi melomanii.
Atâtea hornuri aliniate, aliate,
Prin care răsuflă cine ştie ce flăcări
Te apucă groaza.
Să le mai umplem gâtul cu câlţi,
Ca să nu mai răguşească din te miri ce,
Să le mai scurtăm ţevile mai lungi,
Să le mai dezlipim şi să le mai punem la o distanţă
Care să nu dea impresia de orgă în masă...
Sau să le lăsăm aşa, în principiu,
Exact cum sunt acum, experimental.
Şi numai să le aşezăm culcat,
Un fel de podeţe sensibile,
Pe care să cânte orchestra noastră.
Am fost printre organişti,
Am discutat,
Ei se menţin pe poziţia lor.

În 1970, în octombrie, la scurtă vreme după ce ajunsesem în America, la Iowa, am simţit nevoia să le spun colegilor mei literaţi din toate colţurile lumii ce mare poezie românească se scrie la ora respectivă. Dar nu puteam povesti poezii, trebuia să încep să le traduc. N-aveam cărţile. Mi-am folosit, atunci, memoria, mai ales că, pentru unele versuri, mă bătusem cu cenzura, ca să apară în revistele la care lucram. Una dintre ele era poezia lui Sorescu, "Mania persecuţiei":

Tu îmi storci vlaga
Şi eu cred că tu
Îmi storci vlaga.

Tu îmi duci copilul
La război
Şi eu cred că tu
Îmi duci copilul
La război.

Tu îmi iei zilele
Şi eu cred că tu
Îmi iei
Zilele.

Căutând în memorie, dădeam peste frânturi de poeme ale multora dintre contemporani, dar o poezie întreagă aflam greu.
O astfel de poemă nu putea fi, în toată halucinanta ei imposibilitate, decât această "Simetrie":

Mergeam aşa,
Când deodată, în faţa mea,
S-au desfăcut două drumuri:
Unul la dreapta
şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
şi după aceea, în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii:
Una la dreapta
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămadă cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
şi deodată, în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
"V-arăt eu vouă!" - mi-am zis -
şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
şi la prima răscruce,
M-am dăruit cu toată fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...

Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeală...

Şi iată, în faţa mea iar se cască
Două ceruri:
Unul la dreapta,
Altul la stânga.

Din tot ce puteam rememora, acolo unde numai memoria poate fi un factor axiologic, am simţit atunci, la Iowa City, printre scriitori din toată lumea, în mod direct, impactul universal al poeziei lui Sorescu, în ale cărui paradoxuri româneşti, aduse în engleză cu toată stângăcia începutului meu de traducător, se regăseau şi indianul, şi polonezul, şi argentinianul, şi americanul, şi chinezoaica, şi românul. Şcoala noastră de libertate de la Universitatea din Iowa se îmbogăţea cu asemenea experienţe literare. N-am ştiut atunci cât de importantă va fi fiind, peste un sfert de veac, poezia accidentală "Tuşiţi", ce avea să dea nume stării cumplite în care a murit Marin Sorescu: tuşind.
*
Democratizarea limbajului, de către Sorescu, nu înseamnă că toţi cei care scriau ca Sorescu căpătau drept de cetate în poezia română. Înseamnă doar că, după experienţa singulară Labiş, după nobiliara haiducie Baconsky, după noul început Nichita, al lirismului românesc, venise şi vremea democratizării limbajului prin Marin Sorescu, în continuarea a ceea ce puternica şi mult pătimita generaţie a lui Geo Dumitrescu adusese în finalul deceniului patru şi la începutul deceniului cinci, revoluţionar şi democratic, în literatura română. Cu această generaţie, cu Geo Dumitrescu, cu Constant Tonegaru, cu Dimitrie Stelaru, cu Ion Caraion, făcea spiritualul şi singuraticul Sorescu punte. Şi, fatalmente, poezia finală a lui Sorescu trimite, ca şi poezia finală a lui Nichita, la poezia finală a lui Bacovia.
Am eu autoritatea profesională, morală şi colegială să-l judec pe Marin Sorescu? Singurul care ar putea hotărî este el însuşi, în dedicaţiile pe care mi le-a scris şi în cuvintele lui despre mine. (Anexa 6).

Ca şi Nichita, ca şi Alexandru, Sorescu mi-a fost foarte drag în viaţă. Supravieţuindu-i, nu pot să nu las mărturie fapte de viaţă şi de cultură care ne-au legat. Debuturile noastre s-au petrecut aproape concomitent, Sorescu începând cu "Parodiile" în 1964 şi "Poemele originale" în 1966, în aceeaşi colecţie, ESPLA (Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă), în care am debutat şi eu în 1965 şi de care îşi leagă numele, aşa cum am mai spus, toată generaţia noastră: Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Marius Robescu, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Dan Zamfirescu, Mircea Micu, Sânziana Pop, Tudor Octavian!

Dar scandalul apariţiei noastre n-ar fi întreg, dacă n-ar fi existat Casa Scriitorilor "Mihail Sadoveanu" şi săptămânalele şedinţe ale Cenaclului "Labiş", conduse de Eugen Barbu. Mă uit la Parlamentul României de după 1989 şi nu pot să nu remarc, în descendenţa lui directă, Cenaclul "Labiş". Marile încăierări FSN şi CPUN reeditează, în plan politic, teribilele certuri, prelungite până noaptea târziu şi conduse strălucit de Eugen Barbu, ale Cenaclului "Labiş".
Ritualul barbar al intrării în literatură devine, pe măsură ce anii trec, mai fascinant. Tineri şi vârstnici, sosiţi pe acel petic boieresc de libertate atipică de la Casa Scriitorilor, între oglinzile sălii de sus, care tremura sub freamătul nostru, încercam să îmbrăţişăm himera şi să o aşezăm lângă noi, pe scaunele şi pe canapelele cusute cu fir de aur, din salonul unde ni se limpezeau, pe de o parte cărţile eretice, pe de altă parte, dosarele precoce de Securitate. Era tulbure orizontul nostru, ne încăieram pe o bucată de hârtie, pe care să ne apară numele, dar eram fericiţi.

Sorescu avea un fel de încetineală, un fel de-a vorbi şi de-a recita, o lentoare urmată straniu de pripeli, mai ales pripeli onomatopeice, cea mai mare parte din gândurile lui rămânând înăuntru, parcă pentru a fi scrise, nu pentru a fi rostite. Mai târziu, Sorescu şi-a descoperit şi o anumită vocaţie actoricească, dar niciodată nu a fost un orator. Oralitatea lui deficitară i-a dat şi puterea unui scris lacunar, esenţializat, parcă homeopatic. Spre deosebire de Nichita Stănescu, care aristocratizează, elitizează limbajul, oficiind rece şi, uneori, scorţos, Marin Sorescu democratizează, înseninează limbajul, oficiind cordial, ca să vină Ioan Alexandru şi să creştineze, să dogmatizeze limbajul, oficiind vinovat. Trebuie să fi fost greu pentru Sorescu să-şi suporte permanenta discreţie glorioasă, permanenta surdină scandaloasă, permanenta postură de Păsări-Lăţi-Lungilă a gândirii poetice în expansiune.
(Va urma)