Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Noica: Domnule Păunescu, v-a plăcut să vă bateţi cu sectoristul, dar eu v-aş vedea mai degrabă luptându-vă cu eternitatea.
6 august 1986, Păltiniş
Îl însoţesc pe tatăl meu în vizita pe care i-o facem marelui gânditor român Constantin Noica, pe muntele Păltiniş. Traversăm pădurea dintre şosea şi cabană, ascultându-l pe A.P., care ţine să ne sublinieze că omul care ne primeşte este un geniu, cu nimic mai prejos decât colegii săi de generaţie Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Însă aceştia, plecând din ţară, au avut, în plus, faţă de Constantin Noica, şi destine de mari oameni ai culturii universale, recunoscuţi ca atare de străinătate. Noica, deşi ar fi putut să părăsească România, după ieşirea din îndelunga puşcărie stalinistă, la care a fost condamnat până în 1964, nu a făcut-o. Şi-a asumat destinul naţional, a rămas să se lupte cu inerţia balcanoidă şi cu contraselecţia valorilor de acasă, cheltuind cea mai multă energie nu ca să construiască operele pe care i le-ar fi permis mintea sa strălucită, ci ca să înfrângă rezistenţa la bine, frumos şi adevăr a dogmaticilor şi invidioşilor autohtoni. Urcând pe scările de lemn, în casa modestă în care stă, filosoful ne arată bizonii desenaţi pe perete. Notez, cât pot, din ceea ce se discută, cu sentimentul că particip la un dialog inedit şi irepetabil. Nu e o stenogramă, ci o alăturare de fragmente, atâta cât a putut nota mâna de martor tânăr.
Constantin Noica – Istoria e ceva din care trebuie ieşit. Aşteptăm anul 2000 ca nişte târâtoare, nu ca oamenii care aşteptau anul 1000... (Îi arătăm nişte poze, pe care i le-am făcut, cu câteva luni în urmă) Abia în fotografii vezi că eşti bătrân. Nici în oglindă nu vezi. Dar, domnule Păunescu, sunteţi sensibil mai înalt ca mine (A.P. zâmbeşte). Napoleon vroia să ia o carte din bibliotecă. Un general îi spuse „Je suis plus grand que vous”. Napoleon: „Je suis plus petit”. M-am hotărât, la bătrâneţe, să atac doar unde pot ataca. Nu mai joc tenis, deşi regele Gustav al Suediei juca, nu o să mai fac curte la femei, nu o să mă mai las fotografiat.
Adrian Păunescu – În fiecare zi vă plimbaţi. De ce tocmai 10.000 de paşi, zilnic?
Constantin Noica – Cum de ce? Uitaţi-vă peste munţi. Cobori aici, la Gura Râului, mergi 1 kilometru, la Orlat, la fel, o iei la stânga, ajungi la Sibiel, apoi Tilişca – staţiune preistorică – e o Românie. România asta a mărginenilor. Edgar Papu spune că numai de la margine cultura europeană s-a renăscut. (A.P. îi oferă ultima carte, „Manifest pentru mileniul trei – volumul 2”. Noica o primeşte, cu un zâmbet şi cu o înclinare din cap). Domnule Păunescu, dumneavoastră aţi suferit de nucleită, de nucleorită, v-a plăcut să vă bateţi cu sectoristul, dar eu v-aş vedea mai degrabă luptându-vă cu eternitatea.
Adrian Păunescu – Da, poate că aşa e. Mi-a plăcut să mă bat pentru oameni, pentru cauze care se uită, imediat ce sunt rezolvate, din păcate.
Constantin Noica – Încercaţi să faceţi artă pură.
Să învăţăm pragmatismul american
Constantin Noica – M-am gândit la aşezarea noastră. Dumneavoastră mi-aţi spus, în iunie, că, pentru viitorul neamului, ar trebui să învăţăm de la americani împletirea pragmatismului cu realismul.
A.P. – Da. Noi am vrea, de multe ori, să fim idealişti când construim ceva, când construim clanţe, de exemplu, şi să fim pragmatici, când e vorba de pauza de masă.
Scursurile barbare au rămas în Carpaţi
Constantin Noica – Istoricii noştri au falsificat trecutul, au spus că noi am fi stat mereu în calea răutăţilor. Nu-i adevărat. Suntem în unghi mort, suntem singura ţară din Europa care nu a fost bulevard. Noi am fost întotdeauna lăsaţi în pace, nu am fost făcuţi paşalâc. Geograficeşte, nu suntem în calea nimănui. Suntem neinteresanţi. Chiar pentru migratori. Vorba lui Cioran, toate scursurile barbare au rămas în Carpaţi. Economiceşte, însă, au rămas doar 100 de ani. Englezii au avut nevoie şi, când nu i-a mai interesat, ne-au lăsat. Eram a patra ţară exportatoare de petrol. Istoriceşte, noi n-avem istoria Poloniei, nici a Ungariei. N-am reuşit să intrăm în cartea de aur a culturii mondiale. Poate doar Brâncuşi, Eliade... şi atunci, ce avem de făcut: doar cultură. Trebuie să creăm în cultură, de la pielărit la albinărit, de la invenţiile ştiinţifice la speculă şi la speculaţie. Trebuie să facem ceva. Avem alt rost?
Adrian Păunescu – Nu putem face, tot dumneavoastră ziceţi, decât cultură de performanţă...
Constantin Noica – „Daciada” e bună, dar nu poţi investi totul în ea. Lumea asta nu-i a mea, cealaltă – nici aşa. Dar, vorba românului, toată mirarea ţine trei zile.
A.P. – Poate fi programată o astfel de cultură?
C.N. – Gândiţi-vă că aici, spre exemplu, la Păltiniş, vin toţi rugbiştii, toţi şoimii (ironic, se referă la echipa sibiană de fotbal şoimii, care vine în cantonamente la Păltiniş, dându-i-se atenţie maximă din partea oficialilor). åştia sunt plătiţi, dar cei din cultură – nu. Trebuie investiţi bani şi în asta.
A.P. – Există un geniu al maselor, care poate susţine cultura de performanţă. Dumneavoastră înşivă.
C.N. – Mulţumesc. Nemeritate cuvintele scrise despre mine în Contemporanul. Şi poezia a părut, multora, adresată mie (se referă la poezia de dragoste „Cu tine”, scrisă de A.P. şi apărută lângă articolul din revistă, pe care A.P. l-a dedicat domnului Noica. Alăturarea unui text de dragoste şi a unui text-analiză despre Constantin Noica l-a determinat pe filosof să comenteze cu haz întâmplarea. Filosofii au multe însuşiri, dar simţul umorului nu pare una dintre armele lor cele mai puternice. (Domnul Noica e o excepţie). Dar dumneata (către mine, puţin revoltat) ce scrii acolo, domnule? Vezi că vorbele în vânt nu sunt bune. Oricum, e mai bine decât cu magnetofonul (din nou, către A.P.). Chiar v-a pasionat împletirea dintre idealism şi pragmatism atât de mult?
A.P. – Da, e o gravă confuzie între acestea. Nerealizările din trecutul poporului român se datorează acestor confuzii. Sunt împotriva recurgerii la pragmatism, când ar trebui să fim idealişti, şi invers. Americanii, de la ora 7 la ora 15, sunt pragmatici. Nu fac lozinci, nu laudă şeful de sindicat. Când ies de acolo, sunt idealişti. Ca să se spele, în cele 16 ore, câte le rămân, de pragmatismul pe care-l practică. La noi, când e să faci clanţe, cum am mai spus, faci filosofia clanţei, începi să băsmeşti, ba chiar eşti supărat că nu ţi se permite să fii idealist şi te miri că de ce stai încă 10 ore la program şi ţi se ia şi duminica. Această gravă confuzie nu e de acum. Ţine de o anumită esenţă balcanoidă. De aia a şi putut prinde simulacrul ăsta social-politic şi, fireşte, economic: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. Alţii n-ar fi suportat asta. Ar trebui să se facă o distincţie netă între pragmatism şi idealism. (Va urma)
