Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (3)
Noica: Domnule Păunescu, v-a plăcut să vă bateţi cu sectoristul, dar eu v-aş ve­dea mai degrabă luptându-vă cu eternitatea.

9 august 1986, Păltiniş
După trei zile de la ultima vizită la domnul Noica, mergem din nou, conform înţelegerii. O iau înainte pe scările cabanei, să văd dacă filosoful e acasă. Bat la uşă. Nu răspunde nimeni. O întredeschid, cât să anunţ că am sosit. Domnul Noica mă întâmpină, dinăuntru, cu o voce aproape agresivă:

– Pardon, pardon...

– (Încerc să îl lămuresc că nu sunt un nepoftit, să-i amintesc cine sunt şi că domnia sa ne-a invitat, nu dăm buzna) Am venit cu domnul Păunescu şi vă întreabă dacă poate urca.

– Sigur (zâmbeşte şi se apropie de uşă). Să vin să-l conduc sus?

– Mulţumim, dar venim singuri imediat (mi se face jenă că s-ar fi putut deranja să ne conducă. Mă întorc afară, îl anunţ pe A.P. că domnul Noica este acasă şi ne invită să urcăm).

– Constantin Noica – Domnule Păunescu, mersi pentru cele şapte sticle de vin. Le-am primit. Una – am zis că merge, hai, apoi încă puţin şi azi mai sunt numai două. Staţi. Aveţi loc acolo, pe pat. Lui Pleşu (n.n. – Andrei Pleşu, care abia ieşise când am venit noi) i-am zis să nu rupă cumva patul, că mai trebuie să stea cineva acolo, azi. 102 kile, totuşi, înseamnă ceva. Atâta are...

– Adrian Păunescu – ... şi la înălţime mai mică. Vă invit sus, la cabană la noi, unde stăm, domnule Noica. E o pajişte, chiar gard în gard cu schitul, unde putem sta de vorbă. Să ştiţi că doctorul Vasile Iacob, cu care am fost data trecută şi care e un ortodox înrăit, a luat, în cel mai propriu mod, ceea ce aţi spus dumneavoastră, despre valoarea noastră în Europa, despre unghiul mort în care ne aflăm, şi e trist.

•

– Domnul Noica nu şi-a terminat plimbarea de zece mii de paşi pe care o face zilnic prin Păltiniş. Se scuză, deci, că nu merge cu noi chiar acum şi ne asi­gură că va veni la cabana noastră pe jos, singur. A.P. decide să rămână, totuşi, să-l conducă pe unchiul meu Marinel Păunescu. Ştiindu-şi vărul corpolent şi prea puţin rezistent fizic (deşi încă nu are 40 de ani), A.P. ne spune: o să-l alerge filosoful până o să-l piardă, is­to­vit, pe vreo potecă. Cât despre A.P., de la explozia nucleară de la Cernobîl încoace (sunt, deja, trei luni, de la catastrofă), are mari dureri de spate şi de picioare. În maşină, doamna Dorneanu şi bibli­o­tecara din Păltiniş îi spun lui A.P.: „Andrei Pleşu a zis că l-aţi cucerit. Nici nu vrea să vă mai aibă mult în preaj­mă, că-l cuceriţi de tot”.

Curând, la cabana noastră de lângă schit, apare domnul Noica. E deosebit de plin de viaţă. Stă la masă, mănâncă mămăligă cu omletă şi izbucneşte cu câte o frază:

– La Paris, dacă ţi se întâmplă să ceri o mămăligă, ori nu-ţi dau, ori îţi fac una trandafirie. Asta e originală! Am auzit că luaţi „Contemporanul” în mână. Faceţi, domnule, o revistă, să duduie, dar să iasă din „Daciadă”. Sau vă ţin bătrânii?

– A.P. – Nu bătrânii mă ţin, domnule Noica, nu ei.

Facem poze. Noica râde, îşi aranjează basca pe cap şi zice:
– Dacă le vindeţi, atunci am drepturi de autor. Aşa şi Caton Teodoreanu, fost director la Teatrul Naţional. Mi-a povestit una dintre fetele lui că i-au adus o actriţă, lângă patul de moarte, unde era bătrânul, ca să-i facă muribundului o ultimă plăcere. Şi Caton, grijuliu şi proaspăt, a scos repede pieptenul din buzunar şi a început să se aranjeze.

Discuţia dintre Noica şi A.P. nu pare deloc una dintre un om de 43 de ani, venit pe muntele filosofului de 77 de ani, ci, mai degrabă, un interviu luat de Noica lui A.P. Poetul venise să afle de la Noica mari adevăruri, în cuvinte economic rostite, dar constată că nu mai are loc să întrebe, de atâtea întrebări câte i se pun.

– C.N. – Domnule Păunescu, vă simţiţi, cumva, în altă zonă, mai bine ca aici, în Sibiu?

– A.P. – Nu, poate doar în Bucovina, în zona Dornelor.

– C.N. – Da, e frumos acolo. Când Bucovina s-a lipit, din nou, cu regatul, ţăranii de acolo aşteptau cu înfrigurare oastea română. Au rămas decepţionaţi când au venit nişte soldaţi mărunţi şi neimpunători, îmbrăcaţi prost... Iau „Scânteia”, să zicem, şi îmi rămâne restul de 50 de bani. Ce să fac eu cu 50 de bani? Aia se uită la mine, ca şi cei care vin aici şi vor să mă vadă şi rămân foarte surprinşi că n-am barbă, că nu arăt ca un preot sau ca un profet local, gârbovit şi cu toiag.

– A.P. – Şi taică-meu este un bărbat frumos. Singura mea dispută cu el este în legătură cu o femeie, pe care o iubeşte. Taică-meu e un ţăran, care, de 16 ani, trăieşte alături de mine şi a început să guste din plăcerile oraşului, dar mai târziu. Şi din „viţiile” citadine. Eu am fost mereu în poziţia de intermediar. De exemplu, am intervenit odată la cineva pentru o poezie a lui Ioan Alexandru, pentru ca apoi să mă cert şi cu unul, şi cu altul. Vă spuneam de tata. Când femeia aia a lui mă enervează, el îmi spune: „Mă, eu nu admit nimănui să se amestece în dragostea mea”.

Esenţe bacoviene şi o ţaţă intelectuală
În timp ce îşi pregăteşte pipa, Noica, preocupat şi de meşteşugul său, şi de noi, cu câte o privire, îşi aminteşte:

– Am fost la o întrunire şi am încercat să alegem cele mai bune 100 de cărţi ale literaturii române. Eu – acum o să vă supăr – am propus să nu alegem poezie, în afară de Eminescu şi de Blaga. Am supus la vot. N-am primit niciun vot pentru.

– A.P. – Domnule Noica, într-adevăr, mă bucur foarte mult că nu v-au lăsat.

– C.N. – Eu am propus să nu alegem po­ezie, deşi ştiam că românul e născut poet, că trebuie el să bage ceva liric pes­te tot, dar nu am crezut că românul e născut şi cititor de poezie. Niciunul, mă­car, nu mi-a dat un vot pentru asta. Bi­neînţeles că am început cu „În­vă­ţă­tu­rile lui Neagoe Basarab”, cu ceilalţi de atunci, dar Bolintineanu, Alexandrescu nu mi se par ceva deosebit, ceva extra­or­dinar, care trebuie remarcat şi păstrat. Cum v-am zis, doar Eminescu şi Blaga sunt mari, compleţi.

– A.P. – Mie, mai mare ca toţi, mi se pare Bacovia.

– C.N. – Da. Adică nu. E monocord, ca şi violonistul care cântă pe aceeaşi coardă mereu. Cel puţin Eliade şi cu mine îl consideram, înainte de război, ceva minor, acolo, nu cine ştie ce.

– A.P. – Discuţia asta am avut-o şi cu Mircea Eliade, în SUA, în 1970. Se mira, cum de îl apreciez eu pe Bacovia, care era un necunoscut, când era dânsul încă în ţară, că nu avea cine ştie ce va­loare? Dar mie îmi place nemaipomenit. Spuneţi-mi dumneavoastră, domnule Noica, omul căruia limba română îi sună, poate, cel mai bine din ţara asta, cum vă simţiţi, cum priviţi sonoritatea versurilor: „Iubito, şi iar am venit,/ Dar astăzi de-abia mă mai port…”?

– C.N. – Da, e frumos, dar Blaga e, totuşi, mai mare, nu credeţi?

– A.P. – Bacovia e mai adânc. Mie, o sinteză Goga-Bacovia mi se pare maxi­mum, de-a dreptul o esenţă shakespea­riană. (E momentul când intervine în di­a­log eterna ţaţă de serviciu, o profesoară prăfuită de română, ce nici nu şi-a ocupat bine locul în preajma lui Noica şi a lui A.P., unde fusese tolerată, că se şi bagă în vorbă, doar-doar o să-i rămână în biografie că a polemizat cu Adrian Păunescu. Îi dă dreptate lui Noica, probabil pentru că aşa crede ea că e mai intelectual, neînţelegând că A.P. îi supusese filosofului, spre comparaţie cu Blaga, nu vocabularul aparent rudimentar bacovian, ci simbolistica freatică a lui Bacovia. Dar cum să prindă ţaţa subtilitatea? S-a văzut vreo clanţă cu metafizică? Noroc că protagoniştii dialogului o lasă să se stingă singură, ca un muc de ţigară într-o toaletă dezafectată.)

Despre veacul grăbit ce pedepseşte totul şi traseul sifilisului în lume
– (Noica îşi aprinde pipa. A.P. se uită la mine şi încuviinţează din cap să notez, în continuare, discuţia. Se întoarce spre Noica.)

– A.P. – Băiatul ăsta, Andrei, m-a făcut să fim mai mulţi. Am o nepoţică de un an.

– C.N. – (vrea să nu remarce ultimele cu­vinte ale lui A.P. şi comentează pe de­parte) Extraordinar ce se întâmplă în lume. În Franţa, de exemplu, sunt ti­neri care, la 28 de ani, sunt sfârşiţi ero­tic. Veacul ăsta grăbit pedepseşte totul. Şi sifilisul a apărut la încrucişarea dintre pieile roşii şi spanioli. Spaniolii l-au dat italienilor. Francezii spun că e boala ita­lienilor, care, la rândul lor, spun că e a spaniolilor. Englezii – că e a francezilor. Şi, astfel, poţi afla traseul sifilisului. Aşa, acuma, şi cu SIDA, care a apărut la în­c­rucişarea invertită, dintre albi şi negri. E o nepotrivire genetică, nu se poa­te... (către mine) Ai grijă, băiete, da­că vin extratereştrii, cosmonauţii, să nu te iei de una de-a lor, că e rău de tot!

(Va urma)