Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (6)
(continuare)
Jilava – închisoarea cântecelor
A.P. – Sper că vă face plăcere să o auziţi cântând pe o ardeleancă mică. O cheamă Sorina Haşigan şi e din Sălişte. (Sorina cântă „Colindul Ardealului”: „Tu Ardeal, tu Ardeal,/ Îţi suntem oşteni,/ Templu sfânt, templu sfânt,/ Munţii Apuseni./.../ Asta-i ţara noastră,/ Noi nu stăm în gazdă.../.../ Fiecare munte/ Ştie-aici să cânte/ Imnul «Deşteptaţi-vă Români»!” Noica stă nemişcat şi zâmbeşte spre Sorina, mai ales când trece direct la cântecul „Deşteaptă-te, române!”)
C.N. – Ce vârstă are?
A.P. – 8 ani.
C.N. – Ce stăpânire are! La vârsta ei, copiii nu modulează. Are o voce, aşa, izibie, cum spun ortodocşii. (De abia târziu, filosoful îşi dă seama că Sorina e fetiţă. Se miră. Tunsoarea îi induce în eroare şi pe cei mai înţelepţi) Cum faceţi, întâi versurile şi apoi libretul sau invers?
A.P. – Când mă simt bine, scriu oricum. Aţi ascultat cântece autentice din Cenaclul „Flacără”?
C.N. – Nu, nu v-am apucat, nici la televiziune, pentru că, de unsprezece ani, m-am sălbăticit...
A.P. – ... chiar de când le-am scris eu.
C.N. – Dar ele se păstrează, sunt la arhivă, nu-i aşa?
A.P. – Da, şi chiar foarte bine. Sunt la Jilava. Acolo, e un fel de închisoare a cântecelor. Mi-au arestat tot felul de piese. Sunt în casete de plumb. Bogdan Dorneanu (soţia lui e de faţă, la discuţia de la Păltiniş), redactorul cu care am lucrat multă vreme la Radio, poate să vă spună, cel mai bine, el ştie... (Noica, prea bine cunoscător al noţiunii concrete de puşcărie, nu prea înţelege cum vine asta, o puşcărie a cântecelor. Crede că e o metaforă, o aluzie la puşcăria cu gratii de la Jilava şi întreabă dacă închisoarea propriu-zisă mai există. A.P. nu ezită să-i răspundă). Sigur că există. Dar, tot acolo, sunt duse şi benzile care li se par nonconformiste, şi sunt păzite, ca orice duşman periculos. (Ana Haşigan cântă „Foaie verde spic de pâine”. A.P. alege ce i se pare reprezentativ şi pune câteva casete ale Cenaclului „Flacăra”. Constantin Noica mănâncă două fripturi mici şi pare mulţumit. Ambianţa îl predispune la gesturi neobişnuite, pentru un om ajuns la senectute, împovărat de faima că este cel mai mare filosof român în viaţă. Tresaltă, se ridică, râde, făcând cu ochiul, pune întrebări încuietoare. Se opreşte, pentru câteva zeci de secunde, din orice altă activitate şi ascultă „Dor de Cluj”. Îi plac, în special, versurile: Şi Clujul e tot hohotire de clopote/ Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud”. Autorul, însuşi A.P., se grăbeşte să reia dialogul). Chiar n-aţi ascultat nici un spectacol, pe viu, din Daciada asta, cum îi spuneţi dumneavoastră?
C.N. – Nu, dar am prins ecourile. (Când Ion Haşigan îi pune vin, Noica spune că vrea numai jumătate de pahar, pentru că i se împleticeşte limba în gură. Brusc, mă întreabă dacă fac latină. Speriat, să nu mă pună cumva să traduc sau să declam ceva, îi spun că am făcut, dar prea puţin. Adevăr parţial. Am făcut în clasa a opta şi în toţi cei trei ani de liceu de până acum, dar nu mi-a plăcut disciplina şi nu am avut note grozave. Dar trebuia să-mi dau seama că omul care nu ştie cum să-şi organizeze mai bine zilele bătrâneţii, astfel încât să ducă la bun sfârşit lucrările pe care le are de finalizat, nu îşi permite să piardă vremea nici măcar cu pasionaţii, care îi calcă pragul tobă de carte, cu atât mai puţin cu un tânăr pe care latina îl oripilează. Filosoful continuă ideea, de la care a făcut divagaţia cu limba latină). Când beau un pahar de vin, nu mai pot spune bine cuvintele, mai ales pe cele latineşti, care au în ele combinaţii de sunete, ca astea: PR, GR, TR. Niciodată nu pot pronunţa corect cuvântul „program” după ce beau.
(Va urma)
