Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

17 august 1986, Păltiniş   

A.P. mă aşteaptă să vorbim. E supărat. La fotbal, mă ambiţionez să câştig, chiar dacă ajung să-l scot din sărite, nu prin joc, ci prin comentarii. Mă aşteaptă, stând întins în pat. Zâmbeşte, să înţeleg că totul e sau poate fi bine. Îmi şi precizează: „Te iert”. Îi place să ierte, să-i fie milă, să controleze situaţia, dar nu admite să fie el însuşi subiect de iertare, de milă şi de control pentru altcineva. Jucăm şah. E ultima zi la Păltiniş şi îmi propun să îi iau măcar o partidă, din cinci, câte stabilim să jucăm. Pierd primele patru jocuri, dar pe ultimul reuşesc să-l iau. Ne grăbim, pentru că, înainte să plecăm spre Sibiu, A.P. a decis în ultimul moment că mai avem de urcat, pentru câteva minute, la cabană, la Constantin Noica, să-i lăsăm zece sticle cu vin alb.

Ciudat, maşina e plină de noroi, deşi am spălat-o aseară, când am pus bagajele. şi pe portiere, şi pe portbagaj, şi pe capotă sunt urme de labe de câine. Nu ne explicăm de ce s-au urcat câinii gazdei pe Dacia noastră. Stăpânul câinelui, un sas cu fizionomie dură, de om al muntelui, ne răspunde crispat: „Noaptea, câinii e liberi, e după mistreţi, le dăm drumul”. Încercăm să pornim. Nu merg luminile de la bord. Chemăm un vecin, care reface circuitul smuls din cuplă. E straniu, pentru că aseară, când am parcat maşina şi am încărcat-o, toate funcţionau şi de atunci cheia a stat numai la mine în buzunar. A.P. urcă la volan, iar eu aşez în spate, pe banchetă, vinul pentru domnul Noica şi cărţile. O luăm pe şosea, în sus, spre centrul Păltinişului. Nu merge nici kilometrajul! Încercăm să oprim la restaurant, unde Ion Haşigan plecase puţin mai devreme, să cumpere lapte şi să ne aştepte în faţă. A.P. apasă degeaba pe frână. Pedala se duce până în podea, dar maşina merge în continuare. Cu frână de motor şi cu ajutorul pantei pe care o urcăm, reuşim să oprim. Motorul rămâne foarte ambalat şi constatăm că relantiul e reglat prea sus. Aseară era normal. A.P. devine agitat. Şi tubul de la aerisirea maşinii e desprins. Continuăm drumul spre domnul Noica cu prudenţă, numai în vitezele 1 şi 2, cu frâna de mână, în locul celei de picior, inerte. Domnul Noica se bucură de vinul alb, la litru, primit, şi ne mai aşteaptă (poate tot în această vară).

La cabană, spaima noastră creşte pe măsură ce căutăm o explicaţie la cele întâmplate. Ridicăm capota şi vedem vasul de lichid de frână gol. Aseară am verificat totul şi era plin. Nu găsim sub vas, pe conducte şi pe pietriş nici urmă de scurgeri. Defecţiunile nu sunt o întâmplare şi chemăm Miliţia.

Sectoristul din Păltiniş vine imediat, e amabil şi începe să completeze procesul-verbal. Remarcă defecţiunile şi afirmă, fără ezitare, că sunt o acţiune deliberată. Pe partea superioară a vasului gol de la instalaţia de frânare e o dâră uleioasă subţire. Miliţianul începe să îşi facă probleme, întrucât, spune el, e mână de criminal, da, de criminal profesionist, fără îndoială: a fost extras lichidul cu o seringă, din care totuşi au căzut picături. Urmele de degete de pe cablul de kilometraj şi de pe fişele de la bujii s-ar putea să ne ajute să identi­ficăm autorul. Lângă geam găsim o zgârietură proaspătă.

Când miliţianul începe să noteze aceste date în procesul-verbal apare, dintr-odată, în curte, un bărbat în civil, cam de 40 de ani, care, cu o privire fixă şi prelungă, îl convinge pe miliţian să întrerupă completarea actului. Crisparea cu care omul în uniformă ascultă de omul în civil e un semnal ciudat despre raportul de forţe dintre Miliţie şi Securitate. Civilul profită de faptul că A.P. s-a retras lângă un izvoraş, în cealaltă parte a curţii, ca să-şi spele faţa congestionată, şi încearcă să încheie repede discuţiile dintre mine şi miliţian, făcându-i semn sectoristului să-şi strângă repede hârtiile. Îl rog pe misteriosul civil să ne lase să finalizăm constatarea şi-l invit lângă maşină. Îi arăt urmele de labe de câini de pe caroserie. Tensionat, dar arogant, civilul răspunde că urmele câinilor nu probează cu nimic violarea maşinii despre care vorbesc: „Probabil că a fost o pisică pe care câinii au urmărit-o şi care s-a suit pe maşină”. Pe acoperişul maşinii însă, nici urmă de noroi, nici urmă de pisică, venită din acelaşi noroi. Varianta aberantă cu mâţa e urmată de câteva explicaţii seci: „Mare brânză, erau slăbite doar nişte fişe la motor! Nu s-a întâmplat nimic!”. Să nu mai facem atâta caz pentru o pisică urmărită de câini.

Dar nu-i nici o pisică, sunt urme noi de degete străine pe motor. Puteam să murim dacă nu mergeam, întâmplător, la deal! A fost scos lichidul de frână! Haideţi să terminăm constatarea!, spun eu. Îmi răspunde: „Aveţi vreo dovadă c-a intrat cineva în maşină? Nu vi s-a furat nimic!”. Eu: tocmai asta e, că nu ne-a dispărut nimic, dar maşina a fost defectată, iar urmele se văd, haideţi să luăm amprentele şi să terminăm pro­cesul-verbal. Civilul: „Eu nu m-amestec, ce, vreţi s-o păţesc? De und-să ştiu eu ce s-a întâmplat? (apoi, către miliţian) Să mergem!”. Cei doi se îndreaptă spre poartă. Când să iasă ei pe şosea, A.P. vine dinspre izvor, se enervează şi se apropie de cei doi.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Civilul începe să explice de ce nu e cazul să existe un proces-verbal, că a fost doar o pisică, urmărită de câini, iar de­fecţiunile maşinii nu sunt ieşite din co­mun, nişte lichid de frână lipsă şi câ­teva fire ieşite. A.P. se apropie şi mai mult de civil şi-l întreabă prin surprin­dere: „Ce grad ai, mă, nenorocitule?”. „Maior, trăiţi!” A.P.: „După ce c-aţi vrut să mă omorâţi, acum nu-l lăsaţi pe mi­liţian nici să facă procesul-verbal? Crimi­nalilor!”. Omul ne roagă să nu facem scandal şi să trecem peste ce s-a întâmplat. A.P. nu-l slăbeşte pe maiorul în civil şi până la urmă procesul-verbal despre urmele de intervenţie proaspătă se consemnează, cu ajutorul încă unui ins, pe care maiorul l-a chemat dintre copaci.

Actul rămâne la sectorist, iar cei trei plea­că grăbiţi şi agitaţi. Remediem ma­şina şi plecăm. A.P. e hotărât ca, prin documentul pe care-l deţinem şi noi, să facă toate demersurile la Bucureşti pentru aflarea adevărului. Doar o inspiraţie de ultim moment ne-a făcut să nu plecăm la vale, fără frâne, spre Sibiu, aşa cum ne propuseserăm (şi comunica­se­răm unchiului Antipa Păunescu din Sibiu aseară - convorbire probabil interceptată), ci să mai urcăm încă o dată până la dl Noica, modificare care ne-a sal­vat de la moarte. S-ar fi rezolvat simplu: Păunescu a murit căzând în pră­pastie!

 (*A.P. a dat procesul -verbal, imediat după ce am revenit în Bucureşti, lui Petru Enache, secretar al CC al PCR. Timp de câteva luni, a încercat apoi să mai afle câte ceva despre stadiul cercetărilor. Nici până astăzi nu a mai răspuns ni­meni. Poate acum, ministrul de Interne, oricare ar fi el, va face reparaţia şi îl va întreba pe fostul sectorist din Păltinişul anului 1986 despre acele coincidenţe stranii şi despre securistul care credea că o pisică a scos, cu seringa, lichidul de frână din maşina cu care trebuia să ne zdrobim în ziua de 17 august 1986 în Munţii Cibinului)

 (Va urma)