Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (11)
19 august 1986,
Sălişte-Sibiu-Târgu Mureş-Vădaş
A.P. nu crede în teoria darwinistă, de evoluţie a speciilor. Se uită la guşterul pe care l-am pus în spirt într-o sticlă şi îmi spune:
„Ar rezulta, din teoria asta rudimentară, că omul s-a tras şi din amărâtul ăla de guşter. Ţi-aş spune eu de unde s-a tras omul: din p... mă-sii. E singurul loc cert... Să fim serioşi! Dumnezeu ne-a făcut! Dacă ar fi adevărat că se trage din maimuţă, să-mi spună mie cineva că, de când există conştiinţa de sine a omului, a fost văzută o maimuţă care a evoluat în om, sau care, măcar, a evoluat în vreun fel. Nu sunt darwinist. Aş scrie o poezie despre asta. Când sunt atâtea mijloace, azi, de ce nu fac ei, darwiniştii şi urmaşii lor, materialiştii dialectici, penibil şi periculos de păgâni, un om dintr-o maimuţă? Iartă-mă! Sunt şi excepţii. Au reuşit ei să scoată, din maimuţă, şefi de state. De exemplu Brejnev. Chiar lui Darwin, dacă ţine neapărat, îi putem recunoaşte originea într-o maimuţă. Dar nu nouă. Să ne lase în credinţa noastră înapoiată, în Dumnezeu.”
Găina nucleară şi Paustovski
Astă-primăvară, de 1 mai, după ce am aflat de accidentul nuclear de la Cernobâl, n-am avut curajul să ies din casă o săptămână. Am uitat complet că, într-un coteţ, improvizat într-un cuptor pentru pâine, construit în curtea noastră de la Bucureşti, era cazată o găină roşie. Pasărea a avut noroc că, în seara de dinainte de a afla noi de explozie, i-am pus în mai multă pâine şi apă decât de obicei. Frica de radiaţii ne-a făcut să uităm, până după ziua mea (3 mai), găina, în detenţie. Când, oripilat, mi-am adus aminte, m-am pregătit să-i ridic cadavrul. Am deschis uşiţa şi am văzut-o îngrămădită într-un colţ. Cumplit deces, în întuneric, foame, sete, radiaţii şi asfixiere, am gândit. Am încercat s-o mişc cu un băţ, ca s-o extrag.
Făraşul nu era departe, aşteptând leşul. Numai că, sub ascuţişul băţului, găina a sărit, disperată şi incredibil de vivace, ascunzându-se în alt colţ. Dar nu supravieţuirea găinii a fost descoperirea bizară, ci faptul că, în cele 7 zile de recluziune, găina iradiată din cuptorul-coteţ a făcut 9 ouă! Mi-am amintit de găina eroină astăzi, când am citit, în amintirile din copilărie ale lui Paustovski, că marele scriitor îşi petrecea vacanţele, uneori, la Cernobâl. Pe vremea aceea, Cernobâlul ajuta la obţinerea de conştiinţe literare. Anul acesta, prin rezultatele de excepţie ale centralei nucleare, se obţin, în ţările vecine, nu doar monştri cu malformaţii grave, ci şi găini atomice (păsăret nuclear) care fac 9 ouă în 7 zile.
Toleranţa prin cultură la Târgu-Mureş şi Vădaş
Plecăm, din nou, la Târgu-Mureş. Fetiţa mea e prea mică pentru drumuri lungi. Rămâne la familia Haşigan din Sălişte, cu Bobi. Oprim la Sibiu, pentru că tata iar nu se simte bine. De la unchiul Antipa Păunescu, îi dăm un telefon doctorului Vasile Iacob, care vine, ca întotdeauna, imediat, grăbit să facă un bine, cu mâinile sale de acupunctor excepţional. Plecăm iar. Nu mergem mai mult de 10 kilometri, că ne oprim din nou. A.P. are o nouă stare de rău. Îşi pune singur 6 ace de acupunctură, în punctele importante „Intestin Gros 4”, „Stomac 36”, la ceafă („Vezică biliară 20”) şi între ochi („Vezică 2”). De emoţie şi de sperietură, ne scapă în iarbă cutia cu ace, dar faptul îi distrage atenţia lui A.P., care se enervează, schimbă centrul de greutate al gândului şi uită de boală. La el, totul trece prin psihic.
La Vădaş, satul domnului Gyözö, la întâlnirea cu ţăranii, în majoritate maghiari, A.P. discută problema relaţiilor dintre români şi compatrioţii unguri, adesea zdruncinate de cei ce nu acceptă ideea armoniei şi gândesc departe, la revizuirea graniţelor recunoscute la Trianon. Verile ardelene după Sfânta Maria sunt răcoroase. A.P. e dornic să se facă înţeles şi de cei care nu cunosc, aproape deloc, româneşte. Povesteşte neînterupt, teatral, cu multe gesturi, până când un bătrân, Levente, supărat că nu prea pricepe, dar amuzat de spectacol, îi spune: „Draghie poet Păunescu, mare prostie fecut eu chind nu învăţat bine rumuneşte. Chind mai videm noi, faţe in faţe la tine, să spui poveşti, la noi, aşa frumos?”.
Tata le vorbeşte maghiarilor de crimele horthyste de la Ip şi Treznea, fără ură, ci argumentat, astfel că, după un sfert de oră, cei mai mari apărători ai românilor masacraţi de horthyşti sunt, cel puţin pentru o seară, în Vădaşul eminamente neromânesc, înşişi maghiarii.
Citește pe Antena3.ro
„Trebuie, odată şi odată, să ne apucăm şi de muncă, nu să tot găsim pretexte, ba că directorul e ungur şi de-aia nu munceşte un român, ba că maistrul e român, şi de aia nu munceşte un evreu. Falsele probleme, îmbrăcate în forme teoretice, rămân, totuşi, false probleme, pretexte, care sunt încurajate, ca să îi oprească pe oameni să-şi facă treaba, deturnând energii şi dezvoltând răul în fiecare”, precizează A.P.
„Oricum (zice Hajdu Gyözö) cred că familia Păunescu este prima care a cântat româneşte, în istoria seculară a Vădaşului maghiar.” Dar n-am cântat singuri. Ţăranii maghiari au reluat refrenele pieselor noastre: „şi nu lăsa măicuţă/ Să pierim pe cale,/ Noi ce suntem fii ai/ Lacrimilor tale”. Solist, ca de obicei, Ana Haşigan. Noi, corul din spate.
După ce se termină cântecul, Hajdu Gyözö vine, foarte serios, cu o pâinişoară amărâtă în mâna dreaptă şi cu o ditamai pâine rumenă, în mâna stângă. Se apropie încet, ca în biserică, se apleacă şi îi spune lui A.P., cu smerenie: „Primeşte-le, Adrian Păunescu! Cea din mâna mea dreaptă e din partea Partidului, cea din mâna stângă e din partea sătenilor din Vădaş”. Disproporţia grotescă seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă, de un an încoace, cu tata. Oamenii simpli îl primesc cu căldură, în vreme ce forurile conducătoare îl înghesuie într-un petic de presă marginală, sub supraveghere strictă.
... Iubesc pentru cauza naţională
În 1984, A.P. a aflat că un grup de scriitori maghiari intenţionează să dea publicităţii o declaraţie de autonomie a Ardealului. Gravitatea era sporită şi de funcţiile oficiale pe care le aveau cei ce pregăteau declaraţia. Erau membri ai Comitetului Central al PCR, erau scriitori, cunoscuţi în ţară şi în cercurile internaţionale, erau conducători de publicaţii din România. Iar posturile străine de radio şi lobby-urile iredentiste abia aşteptau vestea că, la Târgu-Mureş, a început scandalul, că Ardealul a fost proclamat autonom de către cetăţeni români de naţionalitate maghiară, aflaţi în deplin exerciţiu politic, deci oficial, spre a emite declaraţii. N-a fost să fie aşa pentru că soţia unuia dintre aceşti scriitori, unguroaică şi ea, atât de tare îl iubea pe A.P., încât l-a sunat şi i-a spus ce pun la cale ticăloşii, prieteni ai bărbatului ei: de-a dreptul dezintegrarea României. A.P. a intrat în alertă şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să dezamorseze bomba de la Tg. Mureş! şi a dezamorsat-o, sprijinit în primă instanţă de o femeie care l-a iubit.
Atunci l-am auzit pe A.P. spunând: „Că mi se scoală, că nu mi se scoală/ F... pentru cauza naţională!”.
Amintiri cu gradaţi curioşi fugăriţi prin porumb
La Vădaş, în timp ce stăm seara, în jurul focului, la grătarul din curtea scriitorului Hajdu Gyözö, A.P. aude foşnete suspecte în porumb. Se ridică şi se ia după securiştii care se furişaseră să asculte discuţiile. Mergem şi noi. Îi ajungem tocmai când cei doi ajung în stradă şi se urcă într-o Dacie, rabatând repede scaunele pe spate, în speranţa că, pe strada întunecoasă, vom trece mai departe alergând şi nu-i vom observa pitulaţi, ca în desene animate. Când cei doi văd că nu merge trucul, se fac că dorm, ca doi curcani pederaşti. A.P. deschide uşa autoturismului şi le spune: „Acum dormiţi, nu? Sunteţi foarte obosiţi! A fost grea fuga prin porumb. Mă urmăriţi degeaba, le-am spus şi şefilor voştri de la Bucureşti, să nu mai cheltuiască atât pentru urmărirea mea, că eu spun şi între prieteni, exact ce spuneam pe stadioane.
Sunt limitat, asta e. N-am inspiraţie şi mă repet, când e vorba de problemele grave ale ţării. Nenorociţilor, scularea şi la muncă!”. Urmăritorii rămân chirciţi, sub nivelul geamurilor. Notez pe un şerveţel un catren spus pe loc de A.P., „Stele ocazionale”: „Unii au stele pe umeri,/ Alţii au stele în cer,/ Poţi învăţa să le numeri,/ Nu sunt la fel, ce mister!” (Va urma)
