Vremea e blazată de răcirea sufletului

Incercand sa recuperam golurile la­sate de invatamantul liceal al stu­den­ti­lor din anul I, cautam sa de­se­nam pro­filul a 12 autori romani, dramaturgi, poeti, prozatori. Printre ei Romulus si Ileana Vulpescu.

Una dintre studente mi-a adus un lung interviu luat de o ziarista foarte ta­lentata, pe care nu-l citisem. Un trist, un dramatic, un tragic interviu. Tra­im in acelasi oras, fiecare cu viata, cu problemele lui, nu stim mai nimic unii despre altii.

E drept, vremea de-acum e bla­za­ta de multe de micsorarea increde­rii generale, de racirea sufletului, de tea­ma de entuziasm, urmari ale dis­tru­gerii etice prin care am trecut cu totii, dar cu totii avem vina ca fugim unii de altii si aflam doar din inter­viuri cat de insingurati suntem. Aflu despre Romulus Vulpescu, din acel in­terviu ca 'nu mai ies de 4 ani', aflu despre ei doi 'ca ne uneste o boala co­muna, batranetea'. Interviul se­a­ma­na cu ei doi asa cum ii cunosc, ade­va­ra­te enciclopedii, iubitori de carti ca nimeni altii, tristi si deloc bogati si ceva nou 'noi nu figuram in «ISTORIA» lui Nicolae Manolescu'.

Inima mi s-a umplut de tristete, ba chiar de lehamite.
Singuratatea celor doi prieteni ai mei pe care nu-i mai vad de multa vreme, de care mi-i dor, dar cand mi-i dor le citesc cartile care stau la mine in biblioteca intr-un loc in care ma duc asa cu ochii inchisi. Tuturor studentilor mei le vorbesc despre ei, Romulus Vulpescu si Ileana Vulpescu. Le recomand sa citeasca. Facem dra­matizari pentru examen din 'Arta con­versatiei' si recitam 'Balada Penei Corcodusa'. Imi place sa cred ca romanul acesta care m-a stramutat de pe locul meu, in vremea tineretii mele, care m-a facut sa ma inteleg mai bine, sa-mi cunosc mai bine me­ca­nismele, imi place la fel de mult sa ci­tez din el celor tineri: 'Vine o vre­me cand mintea proprie iti este un edu­cator suficient' sau 'Cand te simti apa­sat de viata, trebuie mai ales atunci sa-ti indrepti ochii spre zona so­la­­ra a speciei: sa asculti muzica, sa re­­ci­testi o poezie, sa te uiti la un tablou'.

Traiesc astazi pe fuga, alerg si in­tarzii mereu undeva, din ce dorinta ne­buna ma cuprinde in aceasta clipa, sa-i vad pe acesti oameni, sa vorbesc din nou cu ei, sa aflu acele ne­nu­ma­ra­te povesti pe care le stiu ei despre scriitori, despre carti, despre suflet.

Intalnirea mea in viata cu Ileana Vulpescu si cu Romulus Vulpescu a fost o universitate. Si cred ca si da­to­ri­ta lor nu am fost bolnava de 'spiri­tuala'.
Sunt lucruri pe care ei le pot face si numai ei; si oare de ce sa-i uitam acasa singuri? E nevoie de punti intre viata si cultura. Si aceste punti le pot construi acesti oameni care alaturi de Anton Dimitriu, Mircea Vul­ca­nes­cu, Alexandru Cioranescu, Cons­tantin Noica si atatia altii, citindu-i isi pot conduce pasii spre sublim.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Vorbesc despre ei cu stundentii din anul I, fragili si vulnerabili, doritori de bine si frumos, dar pe care nimeni n-a incercat sa-i indemne sa se instruiasca pentru a fi inarmati pe cararile vietii, dar: AVEM A FI CEEA CE SUNTEM!
Ei sunt singuri de Craciun, desi sunt impreuna, dar sunt fara noi, fara bucuria lucrului implinit, fara utilitatea majora 'in biata tara asta'.
'Am vrut sa facem o casa muzeu.'
Cand ma gandesc ce carti rare au Vulpestii, ce raritati, ce carti unice pe care nu le avea nici Academia, carti cu autograf de la cei mai mari scriitori, colectii valoroase, stranse de 50 de ani.

Citesc interviurile aduse de studenti, fericita ca am gasit materiale destule despre subiectul despre care nu stiam nimic. Citesc si iar citesc si ma simt jignita si revoltata pentru dezinteresul general.

Acesti doi oameni de mare cultura care ar putea face atatea lucruri pe care nu le stie nimeni a face si care stau singuri intr-o casa care li se pare prea mare acum din cauza sin­gu­ra­ta­tii 'de ceilalti'. Ei sunt impreuna, e si Ioana, draga de ea, si totusi fiecare ras­puns din cele cinci interviuri res­pira 'singuratate'. Exista o carte a lui Cesare Pavese care se numeste 'M­e­seria de a trai' (1967) si acolo scrie despre singuratate:
'Niciodata nu suntem cu totul sin­guri pe lume. In cel mai rau caz avem tovarasia unui copil sau a unui ado­lescent. Si cu timpul chiar a unui bar­bat in putere, a aceluia care fuse­sem chiar noi.' Sau 'Singuratatea este eroism.

Singura regula eroica: sa fii singur, sin­gur. Cand vei petrece o singura zi fara sa presupui sau sa implici in vreun gest sau in vreun gand de-al tau prezenta altora, poti sa te numesti EROU!'

Dar nu despre asta e vorba. Vul­pestii simt o tristete iremediabila pentru ca nu pot impartasi dragostea lor uriasa pentru carti, pentru cultura, pentru a sti si pentru verbul 'a fi'.
In aceasta perioada de viata cand se conjuga mai mult verbul a avea pe care ei nu cred ca il au si nu l-au avut in dictionar, sunt tristi si singuri ca traim intr-un timp in care arta trebuie explicata. Si arta care trebuie explicata isi pierde scopul.
Singuri, impreuna de Craciun.

Si cata nevoie am avea de ei. Cei iubitori de cultura ar deveni acesti copii de 19 ani care traiesc intr-un pustiu cultural si nu au auzit de Berges, Mahler, 'Craii de Curtea Veche', 'Erendira', 'Intrusul', carti pe care acum le-au citit si s-au indragostit de ele.
Cum ar arata un curs despre poezie spus in fata tinerilor de catre Romulus Vulpescu. Sau despre hartia pe care sa tiparesti un scriitor drag? Sau despre vigniete, ce sunt ele, si cum impodobesc sufletul cartii, sau despre film, Doamne, cum vorbeste el despre film, ce stie si cum stie.

Singuri de Craciun?
'Spiritul, cu cat este mai autentic si mai elevat, cu atat mai tare duce dorul vietii.'
Mi-aduc aminte de acei ani tineri plini de cantec, cand aveam atat de mult timp unii pentru altii, cand citeam aceleasi carti, vedeam aceleasi filme, mergeam la concert impreuna, radeam mult, invatam mereu, iubeam Bucurestiul si ni se parea cel mai frumos oras din lume, pentru ca eram tineri si plini de viata si dornici de fericire.

Si de fapt eram fericiti.
Eram tare saraci si tare fericiti. Saraci suntem si astazi. Dar nu mai suntem fericiti.

P.S.: Si eu ma simt tare singura de Craciun si cant: Rataceam printr-o gradina – florile dalbe, / Ma intalnii cu o albina – florile dalbe, / Albina strangea din flori – florile dalbe, / Ceara pentru sarbatori – florile dalbe, / Din ceara se faceau faclii – florile dalbe, / Sa le dea Sfintei Marii – florile dalbe, / Facliile se-aprindeau – florile dalbe, / Ingerii din Rai radeau – florile dalbe.