Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De-a lungul carierei sale, ciclistul Lance Armstrong a combătut numeroasele acuzații de dopaj afirmând că a fost testat de sute de ori, fără ca medicii să poată furniza un rezultat pozitiv.
Miercuri, Agenția Anti-Doping din SUA a făcut public un dosar despre Armstrong, prezentând mărturii și analize de laborator, concluzia fiind că, în ciuda sistemului sofisticat de testare al Agenției, ciclistul a reușit să evite depistarea prin viclenie, ori cu ajutorul medicilor, colegilor și chiar al membrilor Agenției Anti-Doping.
Raportul include și noi dovezi care arată că Armstrong s-a dopat cel puțin în ultimele două competiții Turul Franței la care a participat, dar și la prima ediție câștigată, în 1999.
Agenția Anti-Doping a analizat recent, cu ajutorul Institutului Australian al Sportului, 38 de probe de sânge luate de la Armstrong în perioada februarie 2009 - aprilie 2011. Probele se sânge din 2009 și 2010, deși nu au depistat substanțe anume, au arătat valori ale sângelui care au o șansă la un milion de a apărea în mod natural natural.
Deși testele Institutului Australian al Sportului nu sunt cele standard, Agenția Anti-Doping afirmă că acestea reprezintă un ”argument consistent în demonstrarea dopajului”.
Potrivit raportului, cea mai simplă și des folosită metodă de Armstrong era, pur și simplu, să fugă atunci când trebuia să fie testat.
Cicliștii profesioniști au obligația de a informa în permanență Agenția Anti-Doping cu privire la locul în care se găsesc sau unde vor călători, pentru a fi facilitate testele inopinate. Dacă se dovedește că sportivii au raportat date false de trei ori într-o perioadă de 18 luni, sportivul este considerat vinovat de dopaj și pedepist ca atare.
Totuși, regulamentele nu prevăd sancțiuni în cazul în care sportivii sunt în orașul declarat, dar nu pot fi găsiți acasă sau, pur și simplu, nu deschid ușa medicilor veniți să efectueze testul. Această strategie a fost folosită frecvent de Armstrong, se arată în raport.
De asemenea, ciclistul beneficia de ajutorul medicului sportiv, Michele Ferrari, căruia îi trimitea rapoartele privind locul în care se găsește sau unde va călători. Ferrari ar fi întârziat intenționat predarea rapoartelor către Agenția Anti-Doping, furnizându-le, de multe ori, chiar în ziua în care Armstrong părăsea orașul în care se afla, astfel încât Agenția să aibă mari dificultăți în a programa testări.
Raportul mai arată că Armstrong se caza frecvent la un hotel foarte greu accesibil din Spania, unde probabilitatea de a primi vizita medicilor responsabili cu testele anti-doping era foarte mică.
Raportul prezintă și mărturia scrisă a colegului de echipă al lui Armstrong, George Hincapie, care afirmă că, înainte de un concurs, l-ar fi avertizat pe ciclist prin SMS că echipa de testare se află în hotelul în care acesta se cazase. Armstrong a renunțat la acea cursă și a părăsit hotelul în grabă.
George Hincapie spune că Armstrong ar fi folosit, înainte de acea cursă, o soluție ce conținea ulei de măsline și testosteron.
Raportul arată că atât colegii de echipă ai lui Armstrong, precum și oficialii și medicii din staff erau informați când urma să fie un test ”inopinat”. În cazurile în care testul nu putea fi evitat, Armstrong și colegii lui primeau soluții saline care să mascheze efectele substanțelor dopante.
Raportul face referire la un incident petrecut în 1998, când doctorul echipei i-a administrat o astfel de soluție salină lui Armstrong, reușind să restabilească valorile sângelui înainte de test. Raportul sugerează că atât Michele Ferrari, cât și medicul echipei SUA, Johan Bruyneel, aveau grijă să administreze sportivilor substanțe care nu lasă urme, detectarea lor putând fi făcută doar prin observarea unor valori anormale ale sângelui.
Potrivit unei mărturii scrise a unui membru al echipei SUA, în 1999, când Armstrong a câștigat primul său Tur al Franței, ciclistul folosea Eritropoietina, o substanță care mărește capacitatea de efort sporind numărul de globule roșii din sânge. Substanța nu putea fi depistată de testele anti-drog, la acea vreme, pentru că Eritropoietina este un hormon produs natural de corpul uman.
Când au apărut zvonuri că Eritropoietina poate fi depistată de noile teste anti-doping, Armstrong și colegii săi au recurs la metoda transfuziilor de sânge.
Mărturiile scrise spun că medicul sportiv Michele Ferrari i-a învățat pe cicliști că, în doze mici, Eritropoietina injectată intravenos nu poate fi depistată. De asemenea, medicul i-a învățat că testele pentru doparea cu testosteron nu sunt foarte performante, hormonul putând fi luat în doze mici.
Potrivit raportului, substanțele dopante erau furnizate lui Armstrong și coechipierilor săi de către José Martí, unul dintre antrenorii echipei.
În mărturia scrisă a ciclistului Tyler Hamilton, coleg cu Armstrong, se povestește cum medicii echipei au falsificat o rețetă medicală pentru a evita sancționarea lui Armstrong, în 1999.
Armstrong a fost găsit pozitiv, atunci, fiind descoperite urme de corticosteroizi în sângele său. Ciclistul nu a fost suspendat, pentru că medicii săi au furnizat o rețetă medicală care dovedea că Armstrong folosise o alifie cu corticosteroizi pentru a trata o iritație a pielii.
În mărturia scrisă a lui Tyler Hamilton, însă, se arată că vestea testului pozitiv a generat un scandal cu multe înjurături din partea lui Armstrong, în vestiar, fiind apoi găsită soluția alifiei, pentru care s-a falsificat o rețetă medicală, în care s-a trecut o dată anterioară turneului.
Teste recente ale probelor de sânge furnizate de Armstrong în 1999 au arătat că, într-adevăr, acesta folosise Eritropoietină. Din motive procedurale, însă, aceste probe nu pot fi folosite împotriva ciclistului, în prezent.
Raportul menționează și discrepanțele dintre afirmațiile avocaților lui Armstrong și datele reale ale Agenției Anti-Doping.
Astfel, avocații lui Armstrong susțin că acesta ar fi fost testat de 500-600 de ori în ultimii 14 ani. Potrivit Agenției Anti-Doping din SUA, însă, ciclistul ar fi fost testat doar 60 de ori.
Alte 200 de teste sunt menționate în registrele Uniunii Cicliste Internaționale, însă majoritatea acestor teste au avut ca scop evaluarea stării de sănătate a sportivului, nu testarea acestuia pentru folosirea de substanțe dopante.
