Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fără spectatori în tribune, meciul Ungaria – România a semănat cu o nuntă la care s-au prezentat doar lăutarii, care, trezindu-se singuri în locantă, s-au suit pe mese și au cântat așa cum se pricepeau mai bine, după ureche.
Latura estetică a jocului a fost aproape inexistentă, și dacă a doua zi ar fi trebuit să meargă la muncă, probabil ca mulți, chiar și dintre cei mai înfocați microbiști, ar fi renunțat bucuros la supliciul de a urmări evoluția tricolorilor, doar pentru 90 de minute suplimentare de somn, chiar și repartizate în câte două reprize de câte 45 de minute.
14 ani, cinci luni și opt zile, cam atât au visat ungurii la golul înscris în poarta României, și, fără să beneficieze de aportul liniei de fund a echipei noastre, total dezinteresat, ar fi continuat să spere la acest ideal, dar s-a întâmplat, Tătărușanu s-a făcut că iese, Goian s-a făcut că sare....
Jocul nostru, lent, previzibil, lipsit de viziune și putirință, cu accente de disperare pe finalul partidei, a semănat teribil de mult cu vizita bătrânului domn la bordel, destul de ramolit să nu priceapă că pentru a frecventa asemenea stabilimente, la vârsta lui, în secolul XXI, e musai nevoie de Viagra.
Cei unsprezece jucători ai României, plus rezervele, au plecat mioritic de la vestiare, parcă predestinați înfrângerii. Nu s-a legat nimic , mingi lungi, fără adresă, cel mult trei-patru pase legate, prilej pentru orice telespectator de a se propune selecționat sau selecționer.
Pintili, cu două șuturi pe centrul porții, l-a făcut remarcat pe portarul maghiar, care se evidențiase deja încă de la intonarea imnurilor, fiind singura persoană care purta budigăi.
Spre finalul primei reprize, piciorul drept al lui Bogdan Stancu a reușit, fără să vrea, să acumuleze cantitatea cea mai mare de înjurături primită vreodată în prime-time, trimițând pe lângă poartă, de la numai doi metri!
Dumnezeu a fost ungar! Ba nu, român! Ba poate nu-l interesează fotbalul, ba poate e glumeț... După o insipidă repriză a doua, cu același chin al alor noștri pe teren, am reușit să egalăm, din penalty, prin Mutu. Ungurii au avut parte de reușită la rândul lor, revenind în avantaj după doar trei minute de semi-extaz de partea noastră, tot printr-un penalty, ca de obicei acordat aiurea de un arbitru, cum se întâmplă ori de câte ori echipa României e comentată în limba română, dar pe deplin justificat, atunci când comentează altcineva imparțial.
Când nimeni nu mai spera nimic, nici chiar fi-miu, în inocența lui, la nouă ani, port-bonheur-ul auto-declarat al echipei României și-a făcut apariția în sufragerie, total dezinteresată de soarta meciului, soacră-mea!
Și s-a lăsat cu urmări pe tabela de marcaj... A egalat Chipciu, în ultimul minut, după o fază probabil îndelung exersată la antrenamente, în care teoria hazardului juca, mai mult decât orice altă tactică, un rol determinant.
Concluzia care se poate trage după un meci urmărit pătimaș, cu sufletul la gură, e că fotbalul, ca sport, trăiește de multe ori din povești de pe vremea în care nu era doar un apanaj al pariurilor din Asia, ci o confuntare între două mentalități, care iubeau spiritul jocului, și-l practicau doar din ambiție și plăcere.
Cum confruntările sportive moderne doar înlocuiesc “posadele” cu bolovani prăvăliți și valuri de săgeți, nu putem decât să ne bucurăm că le-am "tras-o" ungurilor, fie și în ultimul minut, și să așteptăm ceva mai bun atunci când ne vom strânge pe Național Arena. Promit s-o țin pe soacră-mea în fața televizorului, dacă nu pe stadion, unde-i vom aștepta pe unguri, ca onorabile gazde, cu tradiționalul "Pe ei, pe mama lor!"
