Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Și în fotbal zeii sunt în amurg: Brazilia a fost aproape să fie eliminată de la Cupa Mondială. Doar norocul a mai fost cu ei.
Din 1966, Brazilia a reprezentat orgasmul privitorului de fotbal, chit că mai și pierdea. Din pase, din preluări sau din șuturi răbunfnea plăcerea de a jucal, adusă din favele, direct de pe maidanul prăfuit și jucat cu burta goală, cu golăneala și țigăneala de rigoare. Tot ceea ce pentru noi muritorii de rând însemna magie, lor, brazilienilor, le era la îndemână, natural și spontan, ca și respirația, ca bătăile inimii.
Oameni din carne, sânge și oase, idolii erau totuși pământeni, aveau nume: Pele, Ronaldo, Zico, Kaka, Bebeto, Dunga, Romario, Roberto Carlos….
Ce s- fi întâmplat cu ei? Acolo, la nivelul ADN-ului fotbalistic? Brazilia a început șchiopătând campionatul mondial, dar nu în stilul genial, c-un picior mai scurt, în care dansa nonșalant pe teren Garincha, ci pur și simplu, chirurgical de cinic, brut, de parcă le-a lipsit de tot acel picior.
În cele patru meciuri jucate la această ediție a Cupei Mondiale, fotbalul brazilian a fost mai plicticos decât cel ape care îl arătau inventatorii acestui sport, englezii – aglomerare în propria jumătate cu mingii lungi plouate pe vârfuri, a lipsit spontaneitatea, telepatia care asigura comunicarea între jucători, care păreau 11 prelungiri ale aceluiași organism. Brazilia nu mai are talent, dar nici nu vrea să alerge!
N-ai de unde să știi cum e să fii suporter al Braziliei și să ajungi în halul în care te bucuri la o degajare în extremis a unui fundaș, o deposedare de ultim moment, la o calificare la penalty-uri. Publicul brazilian și-a dorit echipa un tăvălug, care să treacă peste adversari cu un zâmbet șmecher pe buze. Erau să primească cea mai grea lovitură, pentru unii mortală de-a dreptul, căci fotbalul ucide și ultima speranță, fără de care, de acolo, din creuzetul de jos, cel greu mirositor al vieții nu mai poți supraviețui, căci Brazilia e o națiune care trăiește și moare pentru fotbal, la propriu.
Brazilia are doar infrastructură, și aia construită cu șpăgi și în ultimul moment, fotbal, mai puțin. N-a avut tupeu, luciditate și forță, și acolo unde conta, în teren, a fost haos. Le-a lipsit și arbitrul, care să- ajute, și, dacă vă vine să credeți, a faultat mai mult.
Brazilia nu merge acasă, este acolo, iar această reprezentativă, cea din 2014, era să rămână cu rușinea pe care nimic nu o mai poate șterge, cu un stigmat pe care l-ar fi purtat toată viața.
Noi am învins moartea, de ce ne-am teme acum de un simplu joc de fotbal, strigau minerii chilieni care au fost salvați din subteran după 70 de zile, și așa au fost și jucătorii care i-au reprezentat pe teren.
Corecți, motivați, onești, muncitori, o echipă flexibilă, chilienii n-au mințit fotbalul pe care l-au jucat în limita posibilităților lor. De ce s-ar fi considerat inferiori brazilienilor? De ce n-ar fi luptat până la capăt? S-a văzut foamea de fotbal, de succes, la fel de bine ca și cea de bani.
Atunci când s-au produs, combinațiile chilienilor au fost entuziasmante, mingea le-a fost de mai multe ori în această seară prietenă doar lor. Citadela construită în fața porții lui Bravo a fost inexpugnabilă, și niciun sacrificiu nu a fost de neatins, terenul pe care au alergat chilienii fiind cu cel puțin 10 km mai mare decât al brazilienilor. Mai puține vedete se pare că e sinonim cu mai multă mișcare pe teren. Iar bara din minutul 120, la șutul lui Pinilla tremură și acum… Dar au murit, chit c-au făcut-o frumos.
La penalty-uri, emoțiile lui Julio Cesar, te furnicau direct din ecran, simțeai cum mâinile tremură, și cum adrenalina te pișcă până în vârfurile degetelor. Tracul chilienilor a fost explicabil, identic cu cel al băiatului de la țară care merge pentru prima dată cu metroul. Felipe Scolari arăta ca un profesor care s-a doar mulțumit să ia banii elevilor pentru meditații și e surprins că pică la primul examen adevărat. Și liniștea din vulcanul stadionului, în momentul în care a tras Neymar, uraganul veseliei s-a declanșat după ratarea chilienilor și natalitatea va da semne de creștere, peste doar nouă luni.
La Bello Horizonte, fotbalul s-a văzut încă frumos, peste meciurile aranjate, și peste mormanul de bani pe care îl produce. Așteptăm episodul următor!
Și o ultimă întrebare, e musai ca transmisiile televizate să fie comentate? Doar dintr-un narcisism extrem s-a putut naște ideea că dacă ai căști și microfon trebuie să turui tot timpul, fără să ai nimic de spus. Comentatorii TVR obosesc, obosindu-ne pe noi!
