La Vancouver, sportivii români au mai bifat o participare

Cu cea mai mare delegaţie din istorie - 29 de sportivi, 15 antrenori şi 5 oficiali -, România a mai bifat o participare la Jocurile Olimpice de iarnă, îndepărtându-se şi mai mult de momentul primei şi singure medalii (bronz, la bob-2, la Grenoble-1968) cucerite la Jocurile albe, ispravă pe cale de a deveni legendă. Şi totuşi, dacă facem o comparaţie cu ediţia precedentă, Torino-2006 (25 de sportivi), Vancouver-2010 a fost un pic mai bine, cu un loc în top-ten (10, ştafeta feminină de biatlon) şi 2 poziţii 11 (bob-2 şi biatlonista Eva Tofalvi), faţă de 2 locuri 14, cele mai bune clasări în Italia.

De fapt, titrează Agerpres, motivele de speranţă sunt date tocmai de această clasare pe locul 10 la ştafeta feminină. Şi nu atât prin rezultatul propriu-zis, cât prin faptul că ultimul schimb a fost efectuat de campioana mondială de junioare, Reka Ferencz, care a avut şi cea mai bună comportare din toate cele 4 componente, cu treceri fără greşeală prin poligon.

Celelalte clasări de nivel acceptabil, locurile 11, la bob-2 persoane, cu Nicolae Istrate şi Florin Cezar Crăciun, şi la biatlon-15 km, prin Eva Tofalvi mai atrag atenţia asupra unui paradox. Anume acela că nu neapărat lipsa echipamentului afectează comportamentul sportivilor noştri (biatlonul, prin armament, şi, mai ales, bobul sunt cele mai dependente sporturi de iarnă de echipament), cât absenţa unei culturi specifice în aceste discipline, a tradiţiei, precum şi a metodicii, de la selecţie, la pregătire. Dacă un astfel de exemplu poate aduce o consolare, nici Spania, o ţară cu munţi şi zăpadă din belşug nu stă mai bine decât noi, nefigurând nici la această ediţie în clasamentul pe medalii.

Revenind la rezultatele propriu-zise obţinute de sportivii români la Vancouver, se cuvin citate şi situările în primele 20 de locuri ale Evei Tofalvi, a 14-a la sprint, bobului de 4 şi al celui feminin (ambele pe 15), a sănierilor la dublu şi a echipei de sprint la schi fond (cu doi juniori, alt motiv de speranţă) şi al Mariei Mazilu, la skeleton, şi din nou Evei Tofalvi, la pursuit.

În rest, o puzderie de locuri în partea a doua a ierarhiilor, dacă nu chiar la coadă, astfel că mare parte din concluziile comentariului de la ediţia trecută se menţin. Cum ar fi: 'Evident, munţii, zăpada nu au legătură cu sportul de performanţă decât în măsura în care respectivele daruri naturale sunt folosite intensiv şi înţesate de dotări. În condiţiile în care o singură staţiune de sporturi de iarnă franceză cu 10.000 de locuitori, de pildă, are 1.000 km de pârtii amenajate, cam de 30-40 de ori mai mult decât întreaga Românie, orice discuţie este inutilă'.

Şi totuşi, semne îmbucurătoare ar fi, pe lângă o apetenţă mai mare faţă de sporturile de iarnă şi de amenajări existând talentele amintite (campionii mondiali de juniori, la biatlon fete şi schi fond băieţi), dar şi perspectiva organizării, în 2013, a Festivalului olimpic al tineretului, de pe Valea Prahovei. O competiţie a sporturilor de iarnă o treaptă mai jos faţă de Jocurile Olimpice ale Tineretului, cu multe sub JO propriu-zise, dar totuşi o oportunitate de care va trebui să ştim să profităm.