Deveselu, încă un an? Proiectul scutului american antirachetă a suferit trei ajustări majore de natură economică, politică şi geostrategică

În mai puţin de o lună şi jumătate, vechiul proiect (2002) al fostei administraţii Bush jr. pentru instalarea rachetelor interceptoare ale Americii lângă frontiera directă a Rusiei, în Europa de Est, a suferit trei ajustări majore, de natură economică (reducerea deficitului naţional al SUA), politică (primul pas din a doua “resetare” a relaţiilor cu Moscova) şi geostrategică (renunţarea la faza a IV-a a sistemului şi mutarea interceptorilor anti-ICBM pe coasta de Est a Statelor Unite). Următoarea reajustare, a patra, se va produce, probabil, în cursul lui 2013, va pune în discuţie însăşi validitatea etapelor II (Deveselu 2015) şi III ( Polonia 2018) şi va reflecta impactul asupra proiectului al unor evoluţii externe vechi din 2009.

Repoziţionări
Evoluţii externe potenţate în ultimele două luni de revenirea SUA la masa negocierilor internaţionale, odată cu al doilea mandat al preşedintelui Obama, şi de reconfigurarea proiectului Deveselu într-un scenariu şi un casting nou, cu actorii globalişti Rusia, America şi China, şi regionali, Israelul şi Iranul. De acum încolo, poziţii oficiale şi comentarii exprimând optimism în ce priveşte supravieţuirea proiectului, din ambele părţi  (Ambasada SUA la Bucureşti, secretarul la Apărare Hagel, ministrul Apărării Duşa, subsecretarul de Stat Gottemoeller, secretarul de Stat Aurescu etc.), rămân toate în urmă. La fel, aparţin  trecutului şi dezinformările de doi bani debitate  la toate televiziunile, la 21 martie, de beneficiarul coabitării nemeritate cu 19 milioane de români, Băsescu – bună ziua, domnule Ponta, bună ziua USL! – cum că interceptorii SM-3 I B de la Deveselu, cu viteze de 3 km/sec., vor asigura securitatea Londrei prinzând din urmă rachetele intercontinentale nord-coreene cu viteze de 5,5-6 km/sec. (rachetele Taepo Dong-3, aflate încă pe planşeta proiectanţilor !), sau că vor da jos în 2015 rachetele iraniene Shahab 3-B, ce urmează să fie construite în...2025 (?!).

Odiseea scutului
Odiseea scutului antirachetă est-european a început în martie 2009 când, încolţit din toate părţile şi copleşit de griji, Obama a decis, curajos, să renunţe la înţelegerile semnate de fostul Bush jr. cu polonezii şi cehii în 2008, în schimbul unui sprijin direct al Rusiei pentru stăvilirea programului nuclear iranian. Cu mâinile legate în politica externă, de înţelegerile bipartizane de dinainte de campania prezidenţială din noiembrie 2008, a fost nevoit să promoveze părţi neinspirate din agenda fostei Administraţii republicane şi, printre altele, să încheie în septembrie 2011 o înţelegere cu România băsistă, pentru proiectul Deveselu. A făcut-o fără tragere de inimă, l-a pus la punct pe intrusul adus de dl. Biden la Casa Albă pe barba lui, spunându-i, sec, să lase America să se descurce singură, şi să-şi vadă de treburile lui de acasă.  De atunci încoace a mers înainte  cu proiectul rachetelor est-europene convins, însă, că priorităţile mandatului său sunt altele, anume deficitul naţional, implicarea Americii în Asia şi Pacific, şi atragerea Rusiei de partea SUA în viitoarele negocieri cu China. Bineînţeles, priorităţile astea toate se află în coliziune frontală cu gâlceava ruso-americană iscată de planul lui Bush jr., de a aşeza rachete americane pe frontierele Rusiei, cu alte cuvinte de a anihila vechiul echilibrul strategic nuclear creat şi perfecţionat de cele două superputeri în decurs de trei decenii.

Schimbarea
Astfel au stat lucrurile până miercuri, 20 martie, de atunci încoace nimic nu mai este ca înainte în povestea Deveselu.
În prima zi din prima vizită a lui Obama în Israel, o evoluţie politică nouă a schimbat radical sensul şi soarta proiectului american din valea Dunării de jos. Vorbind la Ierusalim, preşedintele a declarat: “Scopul nostru nu este să stăvilim programul nuclear al Iranului. Statele Unite vor face tot ce este necesar să împiedice Teheranul să obţină arma nucleară”. Simplu, la obiect şi mai mult decât “politica de stăvilire” a comunismului a fostului preşedinte Truman, din 1948. Apoi, Obama a fost iarăşi precis şi a insistat că, acum, “a venit vremea ca Iranul să ajungă la o înţelegere cu Occidentul în problema nucleară”. Iar membri ai administraţiei, la Washington, au precizat, aproape simultan cu preşedintele, că trebuie să se ajungă la un acord în acest an, 2013, alternativa fiind o intervenţie militară americană. La sfârşitul zilei, tot la Ierusalim, premierul israelian Netanyahu a declarat că Israelul, “stăpân pe propria sa soartă”, este decis şi el să închidă în acest an “dosarul” iranian, şi că eliminarea programului militar nuclear al Iranului în 2013 este, pentru ţara sa, o chestiune de supravieţuire,  cu alte cuvinte că va acţiona aşa cum crede de cuviinţă. De asemenea, o contraofertă-surpriză de negocieri directe cu Washingtonul a fost făcută de ayatollahul Khamenei a doua zi după ce Obama şi Netanyahu au vorbit la Ierusalim. Însoţită, însă, de ameninţări cu distrugerea la adresa Israelului, ea nu a primit nici un răspuns din partea celor doi aliaţi.

Ce interceptează interceptorii?
Miercuri, la Ierusalim, a devenit limpede că rachetele iraniene existente sau în construcţie nu vor purta niciodată, în viitorul previzibil,  focoase nucleare. Şi atunci, în mod logic, devine limpede şi faptul că viitorii interceptori de la Deveselu nu vor mai avea ce să...intercepteze! În consecinţă, este aproape sigur că, în a doua jumătate a acestui an, românii vor şti dacă proiectul din câmpia Dunării va continua, sau nu. Spre a întări această estimare politică, la Washington se afirmă deschis, în aceste zile că, deşi Rusia este furnizorul principal de tehnologii, echipamente nucleare şi rachete al iranienilor,  ea nu este o prietenă a Teheranului, că Putin îl consideră prea rigid, fundamentalist şi orbit de zel misionar, că nu doreşte un Iran nuclear, dar că nici nu se teme de el. Şi tot în capitala SUA, la respectabila Brookings Institution, se crede că refuzul Moscovei de a accepta rachete americane în Europa de Est are o justificare paluzibilă. Aceea că ruşii se opun nu rachetelor în sine, ci ideii de prezenţă militară americană într-o zonă care trebuie să rămână neutrală între cele două superputeri, între America (NATO) şi Rusia.

Istorie la Deveselu
Ar mai fi de spus doar că, de-a lungul vremii, Deveselu nu a prea purtat noroc străinilor aşezaţi în acele locuri. După ce au ocupat România în 1944, ruşii s-au gândit că satul cu pricina ar fi locul ideal de unde să supravegheze şi să ameninţe Iugoslavia lui Tito şi flancul sudic al NATO şi, între 1951 şi 1953, şi-au ridicat acolo o bază aeriană, cu tot felul de MIG-uri şi alte acareturi. S-au bucurat de ea puţină vreme, au părăsit-o definitiv după numai cinci ani, în 1958. Apoi, în 1993, fosta bază aeriană rusească Deveselu a primit numele căpitanului aviator Alexandru Şerbănescu, as al aviaţiei române în războiul din Rusia, un bust al său a fost dezvelit în interiorul bazei. În clipele ceremoniei oamenii şi-au amintit că, în vremea raidurilor americane în România, în 1944, asul român doborâse un bombardier B-17 şi două avioane de vânătoare P-51 Mustang, iar apoi a căzut la 18 august, într-o încleştare inegală cu opt Mustanguri.  Şi-au mai amintit că, în timpul războiului, căpitanul Alexandru Şerbănescu doborâse, în Rusia, 40 de avioane ruseşti. Apoi, spre a “pivota” şi noi din Europa către Asia şi Pacific, mai spunem doar că, în vara aceluiaşi 1944, atunci când Alexandru Şerbănescu cădea lângă Ruşavăţ, în valea Buzăului, la antipozi, un alt Alexandru, Alexander Vraciu, român american născut în Indiana Harbor din părinţi imigranţi, as al forţelor aeronavale americane din Pacific pe portavionul USS “Lexington”, dobora la 19 iunie, într-o misiune deasupra Marianelor, şase avioane japoneze, în numai opt minute. Cu 41 de victorii, Alex a rămas până astăzi al patrulea as al aviaţiei americane de luptă din toate timpurile.
Alexandru, celălalt Alexander, Deveselu...