Mica prinţesă româncă, un iepuraş de pluş şi drumul spre Pulitzer

A plecat din România când avea 5 ani, cu un iepuraş de pluş în valiză. I-au spus că pleacă într-o vacanţă. S-a dovedit a fi o vacanţă de mai bine de 30 de ani. A trecut prin uraganul Katrina şi prin dramele copiilor din cele mai sărace zone ale Africii. Şi anul acesta a ajuns finalistă la premiile Pulitzer.

Rukmini Maria Callimachi, astăzi corespondentă a Associated Press, în Africa, avea cinci ani şi locuia în Bucureşti, când a aflat că va pleca într-o vacanţă în străinătate, cu mama şi cu bunica. Nu înţelegea însă de ce, în zilele înainte de plecarea din România, bunicul ei o ţinea mult în braţe şi plângea. Iar tatăl îi tot repeta: "Să nu cumva să uiţi iepurele!", jucăria de pluş pe care, dacă fetiţa o rătăcea, nu mai era chip de linişte.

"Mama mea păstra o scrisoare de la doctorul naşilor ei, care locuiau la Paris. În scrisoare doctorul spunea că trebuie să venim urgent, pentru că naşul e foarte grav bolnav. De fapt, şi murise între timp, dar nimeni nu ştia asta. Ne-au lăsat să plecăm datorită faptului că erau două femei şi un copil şi se gândeau probabil că nu o să rămânem acolo, fără tata", spune Rukmini Callimachi.

EMIGRANTĂ TRISTĂ, ÎN ELVEŢIA
Au stat mai întâi 5 ani în Elveţia, despre care nu are amintiri prea fumoase. "Parcă scria undeva pe fruntea noastră că venim dintr-o ţară săracă. Oamenii nu înţelegeau cum de părinţii mei sunt doctori, oameni cu educaţie. Probabil pentru că erau obişnuiţi ca oamenii din est să vină şi să spele closete".

Din Elveţia, au plecat în Statele Unite, unde, în sfârşit, a început să-i priască "vacanţa". Pentru că, la şcoală, încă din prima zi, colegii nu s-au mai comportat cu ea precum cu o imigrantă dintr-o ţară săracă. "Li se părea foarte interesant că sunt din România, voiau să afle cât mai multe despre ţara mea, voiau să înveţe să spună cuvinte româneşti", spune Rukmini. "Şi aveam coşmaruri că vacanţa mea s-a sfârşit şi că va trebui să mă întorc. Nu-mi era teamă să mă întorc în România, pentru că România a fost mereu pentru mine ceva pozitiv, era locul copilăriei. De Elveţia mă temeam!", spune jurnalista.

CRESCUTĂ SĂ FIE... ROMÂNCĂ
Vorbeşte foarte bine româneşte, dar e prea modestă ca să recunoască. A fost crescută de bunică "aşa cum numai o bunică româncă ştie să o facă".  Şi a fost povăţuită tot timpul să nu fie... o americancă. Bunica ei, care s-a întors şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în România, se temea mai ales de obiceiul americanilor de a-şi lăsa părinţii la azilul de bătrâni.

Rukmini a văzut România şi cu ochii copilului, şi cu cei ai adultului, pentru că în timpul masteratului pe care l-a făcut la Oxford, a venit de multe ori în ţară, mai ales că bunica ei se întorsese aici. "România a rămas pentru mine un paradis", spune Rukmini. Pentru că e locul copilăriei, locul în care familia ei era împreună, şi nu împrăştiată în mai multe colţuri ale lumii, locul în care bunicii o duceau la grădinţă şi pământul pe care nu este considerată o străină, o exotică. "Iar una dintre marile mele dorinţe este să scriu, ca jurnalist, în limba mea maternă, pentru că până acum nu am avut ocazia să fac asta", spune Rukmini.

Rukmini ne-a mulţumit pentru că am scris despre reuşita ei, după anunţarea premiilor Pulitzer. "Până şi tata a citit şi i-a făcut mare plăcere. Cred că abia acum a înţeles, de fapt, cu ce mă ocup eu", a glumit jurnalista.
O EXOTICĂ
Pentru că părinţii şi bunica ei erau îndrăgostiţi de cultura Indiei şi primeau în casa lor foarte mulţi indieni care veneau în România, a fost botezată după numele naşei. Aceasta era o artistă indiană, care i-a vizitat în perioada în care mama jurnalistei era însărcinată. În certificatul de naştere o cheamă şi Maria, dar pentru că peste tot unde se ducea erau multe fete cu acest nume şi era greu să fie deosebite, a rămas la Rukmini.

Numele de familie din paşaport este Sichitiu, însă a adoptat numele de Callimachi, de dragul personalităţii prinţesei Eufrosina Callimachi, care a fost mătuşa bunicii ei. "O admir pentru că era o femeie curajoasă, o înaintaşă a feminismului, dacă se poate spune aşa. Ea purta pantaloni într-o vreme în care asta era considerată o mare îndrăzneală pentru femei", spune jurnalista. Cuvântul "prinţesă" apărea, de altfel, destul de des, în convversaţiile din familie, în glumă, mai ales când Rukmini era "urecheată" verbal. "De ce mănânci aşa la masă, o prinţesă nu ar face în felul acesta", îşi aminteşte, râzând, Rukmini despre "mica mitologie" a prinţesei, în familia ei.

LUPTA CU "REGII" AURULUI A DUS-O LA PULITZER
Rukmini nu a apucat ieri să-şi sărbătorească suucesul, pentru că s-a urcat în avion şi a plecat spre Africa, la muncă, imediat ce a aflat de nominalizare. "Am simţit însă că toate lacrimile pe care le-am plâns pentru aceste articole au fost pentru ceva".

Anchetele care au făcut-o pe româncă finalista la Pulitzer au avut ca subiect traficul de copii şi abuzurile comise împotriva minorilor, în zonele cele mai sărace ale Africii. Una din anchete a urmărit soarta copiilor foarte mici pe care părinţii îi dau, mai mult sau mai puţin conştienţi de ce urmează, la şcolile de studiere a Coranului. După orele de şcoală, copiii sunt obligaţi să cerşească pe străzi.
Un articol care a presupus o muncă enormă şi multe necazuri a fost cel despre folosirea copiilor în minele de aur, unde sunt puşi să lucreze cu mercur.

"Aurul scos de copii şi familiile lor este vândut din om în om, până se ajunge în capitala statului Mali şi acolo este cumpărat de firme de import-export elveţiene. Firma de import-export duce apoi aurul la cele mai mari rafinării din lume, care sunt în Elveţia. Acolo este rafinat. Este pus, să spunem, în aceeaşi oală cu aur din surse legitime, din mine aurifere mari, controlate", explică Rukmini. Jurnalista a descoperit că aurul este cumpărat apoi de una dintre cele mai mari bănci elveţiene şi de acolo îl cumpără celebre firme de bijuterii.

"Când ajunge într-un mărţişor sau un inel, nu mai poţi să spui care parte din el e din aurul acela lucrat de copii", concluzionează jurnalista.

A fost dată în judecată de una din firmele de import-export, care a încercat să o oprească să publice articolul. Jurnalista s-a temut că Associated Press se va speria, dar au sprijinit-o în continuare şi a câtigat procesele de firma de import-export. "Aveam documentele de import-export şi documentele de la banca elveţiană implicată în vânzare, care demonstrau provenienţa aurului", spune Rukmini.

Al treilea articol care a cântărit greu în nominalizarea pentru premiile Pulitzer a fost unul despre fetiţele din familii sărace, care sunt vândute de familiile lor oamenilor bogaţi, care le folosesc ca servitoare.
Rukmini a urmărit cazul unei astfel de fetiţe, luată de o familie de egipteni care s-a mutat în California. Fata avea 8 ani, locuina în garajul angajatorilor ei, şi muncea de la zori până la miezul nopţii.