Occidentului îi arde de războaie

Pofta Vestului de acţiune militară a fost resuscitată din plin după "trauma diplomatică" din Irak, cu ocazia revoltelor din lumea arabă a Africii şi Orientului Mijlociu, este ideea de bază a diplomatul ONU intervievat de publicaţia britanică The Telegraph, care nu i-a menţionat însă numele.

"Luna de miere" din Kosovo, din 1999 (misiunea internaţională de succes pentru protecţia provinciei sârbe) nu a ţinut mult. A ţinut până când preşedintele american George W. Bush şi premierul britanic laburist Tony Blair au reuşit să convingă ONU să adopte o rezoluţie de intervenţie armată în Irak, împotriva regimului fostului dictator Saddam Hussein. Au reuşit, l-au înlăturat pe Saddam de la putere, au încercat să instaureze acolo o pace durabilă ... dar "schimbarea" pe care s-a contat este şi acum în coadă de peşte.

|ntre timp, principalele "gărzi" din Occident (din SUA şi din Marea Britanie), care au influenţat puternic ONU în astfel de iniţiative s-au schimbat. La Casa Albă a venit primul preşedinte de culoare din Istoria Americii, Barack Obama, pe fondul unui sentiment antirăzboi puternic în America, agitând steagul pacifismului. Faptele se petreceau în campania electorală a lui Obama. |n Downing Street 10, s-a instalat David Cameron, care afirma foarte sugestiv, anul trecut, că Occidentul "nu poate paraşuta democraţia de la mii de metri înălţime" – aluzie la atacuri armate aeriene asupra "duşmanului".

Schimbările de atitudine pacifistă au evoluat însă cu repeziciune de la începutul acestui an, o dată cu declanşarea revoltelor în lanţ în lumea arabă, în frunte cu Tunisia. Totul a culminat când ONU a dat în mod surprinzător o rezoluţie împotriva Libiei, oferind mână liberă unei coaliţii internaţionale, al cărei vârf de lance au fost Franţa şi Marea Britanie, să intervină cu forţă armată în apărarea civililor libieni care vor să scape de liderul lor, Muamar Gaddafi.

Problemei libiene i s-a adăugat, de curând, şi cea din Coasta de Fildeş. Din ambele ţări au venit raporturi despre masacrarea a mii de civili care vor să scape de "ucigaşii" lor – de Gaddafi, în Libia şi de Laurent Gbagbo, în Coasta de Fildeş. ONU nu a rămas nepăsătoare la suferinţa civililor şi a emis două rezoluţii, 1973 pentru Libia şi 1975 pentru Coasta de Fildeş, prin care autorizează forţe externe să ia "toate măsurile necesare" pentru protecţia populaţiei civile din aceste două ţări. Exprimarea evazivă din textul rezoluţiilor, face ca rezoluţiile să devină un soi de "cec în alb" pentru Occidentul care vrea să apere populaţiile nevinovate, lăsând la liberul arbitru al iniţiatorilor de pace străini măsurile de protecţie. Evident, se preferă măsura cea mai eficientă, cea armată, conform doctrinei occidentale adoptate în 2006, "Responsabilitatea de a oferi protecţie" împotriva "atrocităţilor", care prevede "acţiune oportună şi decisivă" împotriva crimelor.

Dar, în mod surprinzător, acestă doctrină primeste în prezent un plus de valoare chiar din "interior", ea fiind "parafată" şi de Liga Arabă, în cazul Libiei, şi de Uniunea Africană şi de Ecowas, în cazul Coastei de Fildeş.