Adio artei olăritului!

Satul Biniş, aflat la 5 km de oraşul Bocşa din judeţul Caraş-Severin, era cunoscut drept centru de olari incă de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. in perioada interbelică existau acolo aproape 300 de olari, acum mai există unul in tot Banatul.

Satul Biniş, aflat la 5 km de oraşul Bocşa din judeţul Caraş-Severin, era cunoscut drept centru de olari incă de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. In perioada interbelică existau acolo aproape 300 de olari, acum mai există unul in tot Banatul.

"Doamne, atata lut bun este la Biniş şi nu are cine-l face oale şi carcege", sunt cuvintele ultimului olar din Banat. Din păcate, aşa este, Ionică Stepan din satul Biniş, din judeţul Caraş-Severin, e un ultim mohican al modelării pămantului cu insuşiri speciale: caolinul. La varsta de 84 de ani, nea Ionică, aşa cu ii spun toţi, este un bărbat in putere. Degetele viguroase dau formă lutului, ii dau viaţă. De puterea braţelor sale iţi dai seama doar atunci cand Ionică Stepan pune mana pe lut. O face hotărat, cu putere - bărbăteşte. Lutul de Biniş este de o calitate superioară, este gri-deschis şi, pentru a-i da puţină duritate şi tărie, se frămantă cu nisip de rau.

TRADIŢIE. De-a lungul celor peste 70 de ani de cand s-a pus la roată a invăţat să folosească coloranţii naturali de la Ocna de Fier. De fapt, ceramica de Biniş este recunoscută prin simplitatea culorii şi robusteţea lucrării. Olarii folosesc doar roşul şi albul la ornamentarea oalelor şi blidelor. Pe vremuri, pe toarta carceagurilor şi a oalelor cu mănuşă erau trasate nişte linii albe - niciodată la fel şi aceleaşi pe toate produsele. Pe carceag erau cinci, pe oalele de sarmale zece, pe cele de lapte trei şi uite aşa iţi dădeai seama cat costă obiectul respectiv. O linie insemna un creiţar. La blidele de supă şi la cinerele intinse - adică farfurii adanci sau intinse, calculul preţului se făcea altfel: vasele valorau exact atat cat incăpea in ele. Negustorul le umplea cu grau sau porumb, şi targul era gata. Olarul lua granele, agricultorul farfuria, şi fiecare era mulţumit. Nea Ionică spune că in Biniş doar trei oameni nu aveau cuptor de ars oale: preotul, invăţătorul şi primarul. Erau case cu cate două cuptoare, iar altele chiar cu trei. Acum nu mai există decat două cuptoare - cele ale lui Ionică Stepan. La Biniş sunt zeci de locuri de unde se extrăgea caolinul. Pentru a ajunge la caolinul curat, trebuie săpate gropi de cate doi-trei metri adancime şi de acolo se extrage lutul bun. Greu este să-l scoţi afară, fiindcă apoi, pentru păstrare, ai nevoie doar de nailon şi de o ladă de lemn. Dacă se usucă prea tare, se stropeşte cu apă, se inveleşte şi se lasă la muiat. In două săptămani este din nou bun. Totul cere timp, timp de care nea Ionică se cam teme, nu de alta, dar trece prea repede. Adus acasă, lutul trebuie curăţat de pietrele mari, apoi este cernut de cate două-trei ori şi, după ce este vălţuit, se poate pune la păstrat. Ionică Stepan are o metodă mai aparte de a obţine lutul de calitate: il fierbe. Prima dată, lutul este dizolvat in apă, apoi se strecoară, după care laptele obţinut se pune la fiert şi se continuă fierberea pană ce acesta devine pasta de consistenţă dorită. Mai apoi urmează vălţuirea şi fiecare bucată de cate 4-5 kilograme este invelită in folie de nailon. Aşa se poate păstra ani in şir.

REGRET. Nea Ionică spune: ,,Dacă nu am de lucru, mă cert cu baba şi cu toată lumea. Aşa că mă bag aici in atelier şi lucru toată ziua. Mişcarea mă ţine sănătos". Bătranul intinde braţul şi spune: "Uite, nu tremură nimic. Dacă la un olar ii tremură mana, nu mai poate face nimic. Atata dau din picioare la roată, incat, dacă aş merge, cred că aş face 100 de kilometri pe zi. In Germania, la un targ de prezentare, roata era acţionată electric. A fost bine, era uşor, dar seara cand m-am ridicat de pe scaun eram mai obosit ca şi cand aş fi lucrat la roata mea cu piciorul. Asta fiindcă nu m-am mişcat". La această dată, cu părere de rău, Ionică Stepan ştie şi recunoaşte că a rămas ultimul meşter olar din Banat. Cel mai mare regret al meşterului este acela că toţi ucenicii pe care i-a avut şi pe care i-a invăţat meşteşugul au renunţat la meserie şi s-au angajat in tot felul de firme. Pasiunea este totul şi dacă nu o ai nu te apuci de olărit.