Sute de oameni l-au condus astazi pe ultimul drum pe Alexandru Pesamosca, cel mai mare chirurg pediatru pe care l-a avut tara noastra. Profesorul Pesamosca a fost inmormantat cu onoruri militare in curtea Spitalului Marie Curie, langa Capela Cuviosul Stelian si Sfantul Nicolae Brancoveanu, ridicata la ideea lui. Intre personalitatile care l-au condus pe ultimul drum pe prof. dr. Alexandru Pesamosca s-a aflat primarul general al Capitalei, prof. dr. Sorin Oprescu.
Profesorul Alexandru Pesamosca. 50 de ani de cariera profesionala. Peste 50.000 de operatii. Chirurgie abdominala. Chirurgie ortopedica. Chirurgie reconstructiva. Malformatii congenitale... Operatii dificile, efectuate zi si noapte, mai ales in doua spitale de copii din Bucuresti: "Grigore Alexandrescu" si Budimex. Dar, si in China, si in Statele Unite. Pentru multi parinti si copii a fost un Dumnezeu in halat alb. Caci a imaginat si reusit interventii pe care nimeni nu le banuia in urma cu doua-trei decenii.
"I-am inlaturat tot organul bolnav si-am inceput sa reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adica, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nout. Totul intr-o singura operatie. Asa ceva nu s-a mai facut niciodata. Si n-o spun deloc cu mandrie, ci dimpotriva, cu o mare smerenie, pentru ca operatia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decat instrumentul lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul", povestea cu pilduitoare modestie insusi Pesamosca.
A operat intotdeauna cu Dumnezeu alaturi. Mai ales atunci cand simtea ca este depasit de nenorocirea ce-si facea de cap in trupul firav al vreunui copil, se pitula, chiar ca un copil, langa iconita din cabinetul lui modest. Nimeni nu va sti niciodata ce cuvinte rostea Profesorul. Dar cu certitudine ele ajungeau la destinatie si se intorceau la robul lui Dumnezeu, chirurgul Pesamosca, sub forma de inspiratie divina.
Cei mai apropiati i-au fost micutii pacienti aflati in situatii disperate. Marturisirea Profesorului e minunata: "Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si, totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie".
Pe rezidentii care au avut sansa sa-l intalneasca pe tata Pesi, cum il numeau ei, i-a imbolnavit de meserie. Tata Pesi isi iubea rezidentii. Si multi dintre ei nu l-au uitat.
"Eram foarte mandri la inceput cand ne primea cu el in sala de operatie. Macar sa tin un departator in mana, dar sa stiu ca am intrat in operatie cu tata Pesi. Cand am reusit sa intru mana a doua cu el la prima operatie nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi stia sa se comporte cu noi, incat il iubeam cu totii, il iubeam fara limite. Eram 14 rezidenti la numar in echipa din care faceam si eu parte", povesteste doctorul Virgil Livadariu, azi medic specialist in chirurgie pediatrica la Botosani. In spectacolul trecerii lui prin viata, Profesorul a cunoscut tristetea cea mai grea, cea a tatalui care-si pierde pe rand fiii, pe cand erau barbati in putere. A cunoscut dezamagirea provocata de barfele si uneltirile unor colegi, unor ministeriabili. Nu a dat doi bani pe medalii, diplome sau alte distinctii, pe case, masini... E de poveste cum parintii alergau dupa Profesor spre a-i darui ceva in chip de recunostinta. Si daca a primit ceva a imparti cu altii.
La Budimex a fost viata lui. Si tot acolo a facut si marea trecere, exact asa cum a dorit. A mai avut o dorinta: sa fie ingropat chiar in curtea spitalului, langa Capela Cuviosul Stelian si Sfantul Nicolae Brancoveanu, ridicata la ideea lui. Este dorinta unui OM care, asa cum spunea la un moment dat: "Nu am nici un regret, daca as mai trai o data, tot asta as face si tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e ca am respectat bolnavul si la debutul meseriei ca si astazi…". (Magda Marincovici)