Atenţie, se lucrează tunelul! Cine operează inimi noaptea la metrou

de Luiza Moldovan | 02 Feb 2013 • 00:29

Sursa foto: Karina Knapek

Şi a fost zi şi a fost noapte şi am văzut io că e bine şi am pornit-o spre metrou la ora la care alţii se uită la Gâdea, în pijamale. Adică nu la Gâdea în pijamale, ci în pijamale la Gâdea, mă rog, înţelegi tu. Şi acolo, la metrou, am fost pe acolo pe unde tu, simplul şi umilul călător, nu ai privilegiul să cobori şi poate nici curiozitatea, doar atât că poate te-ntrebi, fâţâindu-te de colo-colo cu metroul, nişte lucruri pe care io acuma am să ţi le comunic. Şi a fost zi şi a fost noapte şi am văzut io că e bine.

La doişpe metri sub Guvern

Domnul Constantin Ionescu lucrează la metrou din vremuri imemoriale, adică de 26 de ani. Faţă de alţii care sunt chiar de 30 de ani. Cunoaşte tunelurile astea ca pe propria-i casă şi, fără s-o dăm în păşunisme, are aşa o duioşie-n glas când vorbeşte despre ele. Ne ia cu dezvoltarea, cu alea-alea, probabil că-şi imaginează că facem acuma o chestie d-asta marfă pe tema metroului, cu cifre şi statistici, câţi călători, atâţia kilometri, nă-nă-nă, lă-lă-lă, să spargem piaţa, dar de fapt noi nu vrem decât să vedem, cu ochii noştri proprii şi personali cum lucrează oamenii ăştia noaptea, până dimineaţa la ora cinci, când, odată cu primul metrou intrat în staţie, toate pietrele sunt la locul lor şi orice problemă remediată. De fapt, dacă mă-ntrebi, habar n-am cu ce să-ncep, dar am s-o fac aleatoriu, aducându-mi aminte de scările pe care am coborât în hău, pe acolo, pe sub Guvern, pe la Piaţa Victoriei, la doişpe metri sub pământ şi, deşi nu pot să spun că am vreo fobie la viaţa mea, sincer, ideea de a coborî încă şi mai adânc faţă de unde cobor de obicei, îmi cam dă aşa nişte spasme. Nu sunt cea mai claustrofobă din lume dar nici nu mi-ar plăcea să-mi petrec aici toate nopţile în următorii treizeci de ani, după exemplul covorbitorilor mei. Păi domnul Costică Ciobanu, maistru, pe metereze de treij’ de ani, practic e pe invers. Adică nu pe invers după cum probabil te gândeşti tu, ci pe invers, adică pentru 'mnealui şi în concedii tot ziua doarme şi noaptea... noaptea... mă rog... dacă nu lucrează, ştie 'mnealui ce face, că doar are cinci fete şi toate ale 'mnealui.

Dar să nu insistăm prea mult. La metrou, toată tura de noapte e pe invers şi, odată asta stabilit, să observăm cum se monitorizează atent, pe calculator, orice mişcare din tunel, la ora la care probabil şi Gâdea se va fi dus la nani. Se repară orice, dar ORICE! De exemplu, acum asistăm la repararea unor , o expresie care ne-a plăcut mult şi care semnifică atunci când nişte şine se întâlnesc cu alte şine şi formează nişte romburi, e, alea sunt inimile de încrucişare, că sună mai mult a titlu de telenovelă decât a infrastructură de metrou. Domnul Florin Nechita ne spune care cine ce face, fiecare pe treaba lui, iar pe noi ne miră cum pot oamenii ăştia să facă totul să fie perfect timp de maximum trei ore, că, după cum ne spune, “aici nu se poate să anulezi o cursă, să modifici un traseu, să dai lumea jos din tren , aici ai început o lucrare, scoţi tot, tot, fiecare pietricică, repari şi aduci la loc, pui şina la loc şi pietricica de asemenea”. Dar aer! Nu e aer! Nu e aer! Nu e aer! Se lucrează aşa, pe aer puţin, şi de asta, după trei ore de lucrat în subteran, oamenii sunt cam chiauniţi de cap. Aerul e ventilat prin nişte găuri enorme, dacă-mi permiţi acest termen inestetic de-a dreptu’, se captează prin priza de ventilaţie, trece printr-un sistem de filtrare care seamănă cu un fagure imens, care reţine o cantitate apreciabilă de praf şi alte impurităţi, şi apoi e preluat de nişte maşinoaie care-l trimit mai departe, făcând acel binecunoscut uruit. Dar acum nu e ventilat nimic, iar oamenii ăştia lucrează aşa, pe maximă rezistenţă.

Apa ca problemă primordială

Mă interesez care e problema cea mai mare cu care se confruntă noapte de noapte şi-mi răspunde că apa. O fi ea esenţa vieţii, dar la metrou e esenţa infiltraţiilor! Apa pătrunde cu eficienţă printre cele mai mici riduri în structură, apa roade perseverent în pământ până ajunge pe jos, formând, pe alocuri, stalagmite impunătoare (şi aici, io mă uit pe sus după stalagmite, dar Florin Nechita îmi arată una pe jos şi aşa reuşesc să mă fac de râs).

Ne uităm după şobolani, avertizate de un domn lucrător aici că sunt câte unii mari cât pisica, dar nu vedem nici unul. Ni se răspunde că se luptă cu ei o firmă de deratizare, dar că asta nu înseamnă că sunt eradicaţi, nu, doar că, atât cât se poate, numărul lor e ţinut sub control. A contribuit mult şi desfiinţarea chioşcurilor cu papa de deasupra, deşi, după cum se ştie, au apărut altele, dar asta e o altă poveste.

Despre noile trenuri Bombardier, domnul Ionescu atâta are de spus, că vrea să le vadă şi p-astea după 30 de ani, cât au astea vechi. De ce nu s-au băgat pe toate liniile? Pentru că nu sunt! Cică la început, când abia se băgaseră în circulaţie astea noi, lumea nu se mai urca în alea vechi, le aştepta pe astea noi, şi uite-aşa, se înghesuiau în Bombardiere până când începeau astea să ţiuie că s-a depăşit limita admisibilă de greutate şi că să facă bine să mai coboare. Se mai apasă pe butonul ăla de panică? Aaaaaa, asta e o altă poveste! Apăsau ca zănaticii (termenul îmi aparţine mie, nu domnului Ionescu!), dar se pare că în ultima vreme, cazurile de apăsare s-au redus considerabil. Şi uite-aşa, aflăm că lumea nu mai are nici o apăsare.
“Cu grafferii ce-aţi făcut?” “Păi ce să facem? Sunt organizaţi atât de bine, încât n-avem timp să reacţionăm. Şi sunt străini, chiar dacă-i prinzi n-ai ce să le faci, pentru că nu e legislaţie pentru aşa ceva. Ei ştiu asta şi de-aia vin aici, să picteze metrouri. “Dar unele”, face Karina, “arată chiar bine, probabil că le ia ceva vreme”. “”Aş! În câteva minute au terminat totul! Şi, bineînţeles, se semnează, că altfel n-are nici un chichirez”.

E noapte adâncă. Şi la propriu, şi la figurat. Florin Nechita se oferă să ne ducă cu drezina. Dacă pentru Karina, asta nu e o experienţă neuitabilă, pentru mine, umilul autor al acestor rânduri, e. Drezina ne lasă la Unirii. Ieşim la suprafaţă. Aerul ăsta poluat, de oraş, mi se pare de parcă-i de munte. Aşa ţi se pare când ieşi din subteran.