Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eminescu e cunoscut de tot românul ca poetul emblematic al ţării. Cu atât mai mult este îngrijorător faptul că prea puţini se încumetă să cumpere cărţile sale, chiar şi la preţuri de chilipir. Şi unde altundeva se găsesc acestea, decât la talcioc. Ei bine, la nicio săptămână de la sărbătoarea naşterii poetului, ocazie cu care mai tot omul a auzit din nou de el, a fost bătut un record îngrijorător. O carte veche cu “Poezii postume”, editată în 1939 de editura Cartea românească sub îngrijirea poetului Ion Pillat, nu s-a vândut pur şi simplu. Chiar şi atunci când vânzătorul a cerut pe ea înspre finalul zilei de târg (timp de două ore) nici mai mult, nici mai puţin decât…50 de bani. Mai mult, volumul a fost abandonat de negustorul păgubaş între alte mărfuri mai puţin frumos-mirositoare. Ei bine, aflaţi că nimeni nu s-a îndurat să ridice de jos nepreţuita carte. Cine ştie ce istorie minunată are, ce moştenire de familie reprezintă! Nu m-am grăbit să o iau. Am rămas de curiozitate să văd ce se întâmplă cu ea. Nu a ridicat-o nimeni de jos. Ar fi sfârşit, săraca de ea, acoperită pur şi simplu de zăpadă, ca-n poemele lui Esenin. Numele poetului, trecut cu litere de “aur” pe cotorul desfrunzit, s-a umbrit după o jumătate de oră sub covorul alb de nea. E acel “aur” (astăzi stins) al literelor de tipar, nepreţuit acum nici lângă WC-urile ecologice, cum e cel din talciocul de la Iaşi.
Moartea cărţilor - ceremonialul de sfârşit de talcioc, aşa cum varsă fermierii laptele la canal
Pomeneam de abandonarea cărţilor la final de târg. Ei bine, există un obicei între “expozanţii” profesionişti - un fel de negustori neoficiali de sfârşit de săptămână, ca la tragerea “cortinei” să-şi abandoneze marfa, în special cea pe care o consideră ei ca fiind un rebut, o “avere” nedemnă de cărat înapoi acasă. “Ce s-o mai car înapoi peste o săptămână”, zice nea Gică, un negustor profesionist de cărţi. Nu, nu el a avut Eminescu săptămâna aceasta - el vinde cărţile doar la preţul de unu şi doi lei. Nu practică el dumping de 50 de bani, cum a făcut omul de astăzi cu Eminescu în ediţie veche! Acela era un necunoscător, ca şi cei care au trecut pe lângă o astfel de comoară. Dacă ştia nea Gică, ar fi luat-o să o vândă cu doi lei săptămâna viitoare. Cum spuneam, marfa “enervantă” este abandonată. Mai mult, unii o şi distrug, aşa cum vedeţi că fac fermierii cu laptele preaîmbelşugat scurs printre zăbrelele cenuşii ale canalelor. Însă unii chiar o distrug (marfa), nu neapărat pentru a se împotrivi unui amator de lucruri gratis cât să-şi descarce nervii acumulaţi în timpul zilei. Se aud deodată sticle, bibelouri sparte, tablouri care pârâie, bucăţi de carton sau de tablă ce sună sinistru. Cărţi deşirate, foi de carte din care curge sânge. E literatura română răstignită în piaţa publică! “Este ora închiderii, a început ceremonialului distrugerii”. Moartea cărţilor, o numesc eu. Şi atunci vrafurile de tomuri - studii medicale sau literare importante, dicţionare, reviste vechi, ajung în braţele amatorilor de chilipiruri, dacă nu în cele tremurânde ale săracilor “talciocului” ce le cară acasă pentru a le readuce săptămâna viitoare să le vândă pe un pol sau jumătate. Însă cele mai multe rămân abandonade. Lovite cu bocancii în “cap şi în gură” de nepăsarea trecătorilor ce au abandonat pe vecie obiceiul cititului. Obiceiul culturii.
Eminescu la 50 de bani, aproape de “Super satisfaction”, prietenele ştiu de ce!
Am pornit de acasă la o oră târzie pentru talcioc: 10.00. Ştiam că ceea ce căutam eu nu se întreabă niciodată dimineaţa. Dimineaţa se vând discurile cu manele, tablourile cu urşi zburători sau Răpirea din Serai, cizmele de piţipoancă, blănurile de fiţe sau Super satisfaction, jucăriile pentru dosuri neplictisite şi minţi neprihănite (vezi foto). Ştiţi voi despre ce este vorba! La numai 12 lei setul! La Iaşi, talciocul oficial e îngrădit de garduri înalte din tablă. Cel oficial, pentru că cel încropit ad-hoc e împânzit pe ziare în jurul pieţei împrejmuite, plină de tarabe. Ajuns aproape de ţarcul târgului, am ridicat braţul de care agăţasem aparatul foto şi am căutat instantanee. Tarabe pline de rulmenţi, piese de lăcătuşerie, peruci, haine, tot ce vrei şi ce nu vrei! Am mai prins două imagini la nimereală până unul dintre “negustorii” mai tineri a zărit aparatul cocoţat pe gard (“fără cap”) şi a aruncat cu un bulgăre de zăpadă peste gard doar-doar m-o nimeri. Într-un alt colţ, tot cu mâna întinsă peste gard am prins la întâmplare un instantaneu inedit: un bătrân ce se uşura la mică distanţă de wc-ul ecologic. Pe omul cu cartea de Eminescu l-am găsit în afara împrejmuirii metalice. Vindea “Poeziile postume” lângă “Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Eminescu, 1 leu, Preda, 2 lei, două volume. Peste o jumătate de oră a redus la jumătate preţul operei eminesciene al cărei tragic sfârşit vi l-am descris deja mai sus. Între haine la doi şi trei lei am dat şi peste lucruri mai deosebite. Iată şi cărţile de care m-am bucurat: “Foamea” de Knut Hamsum şi “Baudelaire” de Jean Paul Sartre, “Tratat de inspiraţie”, de Marin Sorescu, o carte de interviuri cu cei mai mari poeţi contemporani (cu autorul) ai lumii, “Corespondenţa L. Durrel - Henry Miller”, dicţionar muzical etc. Toate la un leu bucata. Abandonate la ceremonialul “moartea cărţilor” din această săptămână: o importantă colecţie de reviste Manuscriptum, apărute în anii ‘70 (despre marii scriitori), dicţionare, cărţi de ştiinţă, între care colecţia Revista ştiinţifică V. Adamachi 1940 - nu a ridicat-o nimeni de jos, nici pentru a o lua să facă focul acasă în vreun cămin sărăcăcios.
Tablou de Grigorescu (copie) la 2 lei şi Gioconda lui Da Vinci la doar 10 lei rezemată de un corp de wc la acelaşi preţ
Înainte de sfârşitul târgului am dat şi peste multe kitschuri, evident. Un tablou - o ursoaică cu puii ei şi un tablou - copie după Rembrandt. Însă trebuie să vă descriu şi ce bomboană pe tort am găsit. Într-un colţ, aşa-zis al beţivilor, acolo unde găseşti marfă de două milioane vândută pe doi lei, un negustor roşu în obraz întindea “vizitatorilor” un tablou de Grigorescu (copie), furat din cine ştie ce instituţie de stat. Pe spate, eticheta din 1960. Atunci costa 30 de lei. Beţivul încerca să vândă acum tabloul cu numai doi, dar nu-l cumpăra nimeni. Mai încolo, pe un ziar din afara perimetrului împrejmuit: “Gioconda” lui Leonardo da Vinci, la numai 10 lei. Tabloul era rezemat de un corp de wc vândut la acelaşi preţ. Alături, un bătrân cerea 30 de lei pe un inel “adus din Anglia”. “E aur, atât că nu e marcat, de aceea e şi atât de ieftin!”. Sărăcie mare, se plâng mai toţi. “N-am vândut mai nimic”. Şi unul dintre ei scoate din buzunar un covrig pe care îl rupe în două oferind gratis o jumătate colegului de tejghea. “Uite bă, ăsta de lângă noi avea acum juma de an numai cioarse. Acum are numai lucruri noi, oare a făcut bani pe cât a vândut de atunci sau i-o fi adus rudele marfă din străinătate. Mai degrabă le-a furat, dar şi-aşa nu le cumpără nimeni!”.
Citește pe Antena3.ro
