Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt rare ocaziile de a fi contemporani cu un gigant al teologiei, gânditor și filosof așa cum a fost Joseph Ratzinger – Papa Benedict al XVI-lea. Va rămâne în istorie drept unul dintre cei mai însemnați teologi, martor și contribuitor direct al Conciliului Vatican al II-lea, în calitate de expert, autor al unei vaste opere teologice, dar mai ales, va rămâne în amintirea noastră ca Păstor de suflete.
În cei opt ani cât s-a aflat pe Scaunul lui Petru, Papa Benedict al XVI-lea a lăsat o amprentă distinctă asupra Bisericii Catolice, dar și asupra altor culte, fiind un promotor neobosit al ecumenismului și al dialogului interreligios. A reușit să rezolve cu multă grație provocarea de a fi imediatul succesor al unei personalități carismatice, precum Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, a cărui moștenire spirituală și-a asumat-o. Într-o epocă în care relativizarea valorilor a devenit valoarea supremă, el a amintit întregii omeniri că Dumnezeu este iubire, că adevărul se transmite în caritate, dar fără compromisuri, că în virtutea speranței creștine putem înfrunta prezentul nostru, oricât de sumbru ar părea, dându-i un scop. În prezentul în care sacrul este înlăturat complet din spațiul public, Benedict al XVI-lea ne-a făcut să redescoperim cu ochi noi cultul Bisericii, liturgia acesteia, amintindu-ne că „ceea ce generațiile de dinainte au considerat sacru, rămâne sacru și măreț, și pentru noi”.
Pentru episcopii catolici din România, audiența cu Papa Benedict al XVI-lea pe care am trăit-o pe data de 12 februarie 2010, în cadrul vizitei ad limina, rămâne o amintire vie în inimi. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea ne-a primit cu multă căldură și și-a manifestat speranța că, în ceea ce privește dialogul interconfesional din România, se vor găsi „soluții adecvate, în acel spirit de dreptate care trebuie să însuflețească raporturile dintre frații în Cristos”. Ne-a îndemnat pe noi, episcopii catolici, să colaborăm cu Biserica Ortodoxă pentru „apărarea rădăcinilor creștine ale Europei și a valorilor creștine”, și pentru o mărturie comună „asupra unor teme precum familia, bioetica, drepturile omului, onestitatea în viața publică, ecologia”. „Un dialog constructiv între ortodocși și catolici nu va întârzia să fie ferment de unitate și de concordie nu numai pentru țările voastre, dar și pentru întreaga Europă”, ne-a spus atunci Papa Benedict al XVI-lea. La aproape 13 ani de la acest discurs, cuvintele sale răsună mai puternic ca oricând.
Tot cu ocazia acelei audiențe unice, Papa Benedict al XVI-lea i-a declarat Înalt Preasfințitului Ioan Robu, la acea dată Arhiepiscop Mitropolit de București, și Preasfințitului Cornel Damian, Episcop Auxiliar de București, că a fost informat despre situația Catedralei Sfântul Iosif și și-a exprimat regretul că acest lăcaş̦ de cult este încă în pericol.
Papa Benedict al XVI-lea ne-a vorbit despre vizita istorică a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea la București, din 7-9 mai 1999. „Dorința de unitate suscitată de acea vizită să alimenteze rugăciunea și strădania de a dialoga în caritate și în adevăr și de a promova inițiative comune”, ne-a îndemnat Papa. În calitate de Președinte al Conferinței Episcopilor Catolici din România, ÎPS Ioan Robu l-a invitat atunci pe Papa Benedict al XVI-lea în România, pentru un pelerinaj pastoral. Rămânem cu marele regret că nu a fost posibil ca Papa Benedict al XVI-lea să viziteze România, dar ne consolăm la gândul că a fost mereu sufletește alături de țara și poporul nostru.
Fie ca momentul trecerii sale în veșnicie să reprezinte pentru noi toți un stimul pentru a-i aprofunda nu doar vasta și deosebit de valoroasa operă teologică pe care ne-o lasă ca moștenire, ci și mesajul întregii sale vieți, trăite integral în slujba lui Dumnezeu și a Bisericii. Să rămânem cu mesajul de speranță pe care ni l-a transmis în Enciclica Spe Salvi (Despre speranța creștină): „În comuniunea sufletelor este depășit simplul timp pământesc. Nu este niciodată prea târziu pentru a atinge inima celuilalt, nici nu este niciodată inutil... Speranța noastră este mereu în mod esențial și speranță pentru ceilalți; numai așa ea este într-adevăr speranță și pentru mine” (nr. 48).
În numele comunității din Arhidieceza Romano-Catolică de București, alături de Înalt Preasfințitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit emerit și Preasfințitul Cornel Damian, Episcop Auxiliar, cler și credincioși, aducem rugăciuni pentru odihna veșnică a Papei emerit Benedict al XVI-lea și ne rugăm ca Domnul să ofere consolare și întărire Bisericii Universale.
Requiem aeternam dona ei, Domine, et lux perpetua luceat ei!
Requiescat in pace!
Biografia Papei emerit Benedict al XVI-lea
Cardinalul Joseph Ratzinger, Papa Benedict al XVI-lea, s-a născut la Marktl am Inn, dieceza de Passau (Germania), la 16 aprilie 1927 (Sâmbăta Mare) și a fost botezat în aceeași zi.
Tatăl său, comisar de poliție, aparținea unei vechi familii de agricultori din Bavaria Inferioară cu resurse economice modeste. Mama sa era fiica unor meșteșugari din Rimsting, pe malul lacului Chiem. Înainte de a se căsători, a lucrat ca bucătăreasă în mai multe hoteluri.
Joseph și-a petrecut copilăria și adolescența în Traunstein, un mic sat din apropierea graniței cu Austria, la treizeci de kilometri de Salzburg. În acest mediu, pe care el însuși l-a definit ca fiind „mozartian", și-a primit formarea creștină, culturală și umană.
Anii tinereții sale nu au fost ușori. Credința sa și educația primită acasă l-au pregătit pentru experiența dură a acelor ani în care regimul nazist a avut o atitudine ostilă față de Biserica Catolică. Tânărul Joseph a văzut cum unii naziști îl băteau pe preotul paroh înainte de celebrarea Liturghiei.
Tocmai în acea situație complexă a descoperit frumusețea și adevărul credinței în Cristos; fundamentală pentru aceasta a fost atitudinea familiei sale, care a dat întotdeauna o mărturie clară de bunătate și speranță, înrădăcinată într-un atașament convins față de Biserică.
A fost înrolat într-un corp auxiliar antiaerian până în septembrie 1944.
Preot
Între 1946 și 1951, a studiat filozofia și teologia la Școala Superioară de Filozofie și Teologie din Freising și la Universitatea din München.
A primit hirotonirea preoțească la 29 iunie 1951. Un an mai târziu, a început să predea la Școala Superioară din Freising.
În 1953, și-a obținut doctoratul în teologie cu o teză intitulată "Poporul și Casa lui Dumnezeu în Doctrina Bisericii a Sfântului Augustin".
Patru ani mai târziu, sub îndrumarea renumitului profesor de teologie fundamentală Gottlieb Söhngen, s-a calificat pentru a preda la universitate cu o teză despre „Teologia istoriei la Sfântul Bonaventura”.
După ce a predat teologie dogmatică și fundamentală la Școala Superioară de Filosofie și Teologie din Freising, a continuat să predea la Bonn, din 1959 până în 1963, la Münster, din 1963 până în 1966, și la Tübingen, din 1966 până în 1969. În acest ultim an, a deținut catedra de dogmatică și istoria dogmei la Universitatea din Regensburg, unde a fost și vicepreședinte al universității.
Între 1962 și 1965, a avut o contribuție notabilă la Vatican II în calitate de expert, fiind prezent la Conciliu în calitate de consultant teologic al cardinalului Joseph Frings, arhiepiscop de Köln.
Activitatea sa științifică intensă l-a condus la poziții importante în slujba Conferinței Episcopale Germane și a Comisiei Teologice Internaționale.
În 1972, împreună cu Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac și alți teologi importanți, a inițiat revista teologică Communio.
Episcop și cardinal
La 25 martie 1977, Papa Paul al VI-lea l-a numit arhiepiscop de München și Freising. La 28 mai a aceluiași an, a primit hirotonirea episcopală. A fost primul preot eparhial din ultimii 80 de ani care a preluat guvernarea pastorală a marii arhidieceze bavareze.
Și-a ales ca motto episcopal: "Cooperatori ai adevărului". El însuși a explicat de ce:
Pe de o parte, am văzut-o ca pe o relație între sarcina mea anterioară de profesor și noua mea misiune. În ciuda abordărilor diferite, ceea ce era implicat, și a continuat să fie așa, era urmărirea adevărului și a fi în slujba lui. Pe de altă parte, am ales acest motto pentru că în lumea de astăzi tema adevărului este omisă aproape în întregime, ca ceva prea mare pentru om, și totuși totul se prăbușește dacă lipsește adevărul.
Paul al VI-lea l-a făcut cardinal cu titlul preoțesc de „Santa Maria Consolatrice al Tiburtino”, în timpul Consistoriului din 27 iunie 1977.
În 1978, a luat parte la Conclavul din 25 și 26 august, în care a fost ales Ioan Paul I, care l-a numit trimisul său special la cel de-al III-lea Congres Mariologic Internațional, celebrat la Guayaquil (Ecuador) între 16 și 24 septembrie. În luna octombrie a aceluiași an, a luat parte la Conclavul care l-a ales pe Papa Ioan Paul al II-lea.
A fost raportor al celei de-a V-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, care a avut loc în anul 1980, cu tema: „Rolul familiei creștine în lumea modernă”, și a fost președinte delegat al celei de-a VI-a Adunări generale ordinare din 1983 pe tema "Reconcilierea și penitența în misiunea Bisericii astăzi".
Prefect
La 25 noiembrie 1981, Ioan Paul al II-lea l-a numit prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței și președinte al Comisiei Biblice Pontificale și al Comisiei Teologice Internaționale. La 15 februarie 1982, a renunțat la guvernarea pastorală a Arhidiecezei de München și Freising.
Sfântul Părinte l-a ridicat în Ordinul Episcopilor, atribuindu-i sediul suburbicar de Velletri-Segni la 5 aprilie 1993.
A fost președinte al Comisiei pregătitoare pentru Catehismul Bisericii Catolice, care, după șase ani de muncă (1986-1992), a prezentat Sfântului Părinte noul Catehism.
La 6 noiembrie 1998, Sfântul Părinte a aprobat alegerea cardinalului Ratzinger ca vicedecan al Colegiului Cardinalilor, prezentată de cardinalii din Ordinul Episcopilor. La 30 noiembrie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat alegerea sa ca decan; odată cu această funcție, i-a fost încredințat și sediul suburbicar de Ostia.
În 1999, a fost trimis special papal pentru celebrarea celui de-al XII-lea Centenar al înființării Diecezei de Paderborn, Germania, care a avut loc la 3 ianuarie.
În cadrul Curiei Romane a fost membru al: Consiliul Secretariatului de Stat pentru Relațiile cu Statele; Congregațiile pentru Bisericile Orientale, Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Episcopi, Evanghelizarea popoarelor, Educația Catolică, Clerul și Cauzele Sfinților; Consiliile pontificale pentru promovarea unității creștinilor și a culturii; Tribunalul Suprem al Signaturii Apostolice și al Comisiilor pontificale pentru America Latină, „Ecclesia Dei”, pentru interpretarea autentică a Codului de drept canonic și pentru revizuirea Codului canoanelor Bisericilor Orientale.
Din 13 noiembrie 2000, a fost academician onorific al Academiei Pontificale de Științe.
În mediul academic
Printre numeroasele sale publicații, trebuie menționate în mod special Introducere în creștinism, o compilație de cursuri universitare despre Crezul apostolic, publicată în 1968, și Dogma și predicarea (1973), o antologie de eseuri, predici și reflecții dedicate argumentelor pastorale.
Discursul său adresat Academiei Catolice din Bavaria cu tema „De ce sunt încă în Biserică” a avut o largă rezonanță; în el a afirmat cu claritatea sa obișnuită: „nu se poate fi creștin decât în Biserică, nu alături de Biserică".
Numeroasele sale publicații se întind pe parcursul mai multor ani și constituie un punct de referință pentru multe persoane, în special pentru cei interesați să intre mai adânc în studiul teologiei. În 1985, a publicat cartea sa de interviuri despre situația credinței (The Ratzinger Report), iar în 1996 Sarea Pământului. Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea sa a fost publicat volumul La școala adevărului, care conține articole ale mai multor autori despre diferite aspecte ale personalității și producției sale.
A primit numeroase doctorate onorifice: în 1984 de la Colegiul St. Thomas din St. Paul, (Minnesota, SUA); în 1986 de la Universitatea Catolică din Lima (Peru); în 1987 de la Universitatea Catolică din Eichstätt (Germania); în 1988 de la Universitatea Catolică din Lublin (Polonia); în 1998 de la Universitatea din Navarra (Pamplona, Spania); în 1999 de la LUMSA (Libera Università Maria Santissima Assunta) din Roma și în 2000 de la Facultatea de Teologie a Universității din Wrocław, Polonia.
Evenimente cheie ale pontificatului său
Cardinalul Joseph Ratzinger a fost ales la 19 aprilie 2005 cel de-al 265-lea Papă.
A fost cel mai în vârstă cardinal ales Papă din 1730 și a fost cardinal pentru o perioadă mai lungă de timp decât orice alt Papă din 1724 până în prezent.
Deși papalitatea sa a fost mult mai scurtă decât cea a predecesorului său, Sfântul Ioan Paul al II-lea, a fost totuși una plină de activitate și plină de semnificații.
În cei aproape 8 ani, Benedict a efectuat 24 de vizite apostolice în străinătate; a participat la trei Zile Mondiale ale Tineretului și la o Întâlnire Mondială a Familiilor; a scris trei enciclice, o Constituție Apostolică, trei Exortații Apostolice; a convocat patru Sinoade (2 ordinare și 2 extraordinare); a creat 84 de cardinali; a proclamat 45 de sfinți și 855 de fericiți, printre care și predecesorul său, Papa Ioan Paul al II-lea.
Una dintre temele cheie ale pontificatului său a fost dorința de a-l readuce pe "Dumnezeu în centru" într-o lume în care, potrivit lui, "credința este în pericol de a se stinge" (Scrisoare către episcopii din întreaga lume - 10 martie 2009). De asemenea, a subliniat adesea necesitatea de a purifica Biserica.
Papa dialogului dintre credință și rațiune
În urma predecesorilor săi - de la Ioan al XXIII-lea la Ioan Paul al II-lea - și în conformitate cu principalele teme enunțate în prima sa enciclică „Deus Caritas Est", Benedict al XVI-lea a fost un papă conștient de importanța dialogului interreligios și intercultural, deși aceasta a fost o caracteristică adesea subestimată a pontificatului său.
Acest dialog a fost marcat de mai multe dificultăți și neînțelegeri, dar Benedict a perseverat în eforturile sale de a ajunge la cei de diferite religii, credințe și culturi.
O temă recurentă în multe dintre discursurile și scrierile sale a fost legătura dintre credință și rațiune: credința presupune rațiunea și o desăvârșește", a scris el.
Exemple ale acestei teme se regăsesc în celebrul (dar neînțelesul) său discurs de la Regensburg, în Germania, (2006), în discursul său adresat reprezentanților lumii culturale de la Paris (2008), în discursul său istoric de la Westminster Hall din Londra (2010) și într-un discurs la fel de istoric adresat Bundestagului german (2011).
Un Papă la cârma unei bărci în ape furtunoase
Domnia Papei Benedict a coincis cu o perioadă deosebit de dificilă pentru Biserică, marcată mai ales de criza abuzurilor sexuale comise de clerici și de scandalul Vatileaks.
Într-un discurs de început de pontificat, suveranul pontif german condamnase „mizeria” din Biserică și a înfruntat aceste crize cu claritate și determinare, punând bazele reformelor care vor fi realizate ulterior de Papa Francisc.
Una dintre trăsăturile distinctive ale pontificatului lui Benedict a fost lupta neîncetată pe care a dus-o împotriva flagelului pedofiliei în cadrul Bisericii. Acest lucru a fost confirmat de creșterea bruscă a numărului de preoți suspendați în 2011 și 2012 (400) din cauza implicării în cazuri de abuzuri sexuale, precum și de numărul de episcopi concediați din cauza proastei lor gestionări a crizei.
Aceste cifre au fost primul rezultat tangibil al reformei pe care Benedict a promulgat-o, intitulată „De Gravioribus Delictis", un document care conținea reglementări menite să facă mai eficientă aplicarea legii și prevenirea abuzurilor sexuale.
În ceea ce privește scandalurile financiare în care a fost implicat Vaticanul, meritul lui Benedict al XVI-lea trebuie să îi revină, de asemenea, lui Benedict al XVI-lea pentru că a inițiat reformele menite să facă mai transparentă gestionarea afacerilor financiare ale Sfântului Scaun.
Un exemplu în acest sens a fost Motu Proprio-ul său din 30 decembrie 2010 privind "Prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului".
La 11 februarie 2013, în timpul Consistoriului public ordinar pentru votarea mai multor cauze de canonizare, Benedict și-a anunțat decizia de a demisiona din ministerul petrin.
Pontificatul său a luat sfârșit la 28 februarie 2013.
DISCURS AL SFÂNTULUI PĂRINTE BENEDICT AL XVI-LEA
CĂTRE EPISCOPII CONFERINȚEI EPISCOPALE
A ROMÂNIEI ÎN VIZITA "AD LIMINA APOSTOLORUM".
Vineri, 12 februarie 2010
Venerabili Fraţi întru Episcopat!
Este pentru mine un motiv de mare bucurie să vă întâlnesc în cursul vizitei „ad limina”, să vă ascult şi să reflectăm împreună asupra parcursului Poporului lui Dumnezeu încredinţat vouă. Salut cu afecţiune pe fiecare dintre voi şi îi mulţumesc, în special, Mons. Ioan Robu pentru cuvintele cordiale pe care, în numele tuturor, mi le-a adresat. Îndrept un gând special spre Prea Fericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice Române. Voi sunteţi Păstori ai unor comunităţi de diferite rituri, care îşi pun bogăţiile îndelungatei lor tradiţii în serviciul comuniunii pentru binele tuturor. În voi salut comunităţile creştine din România şi din Republica Moldova, atât de greu încercate în trecut, şi aduc omagiu acelor Episcopi şi nenumăraţi preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi care, în timpul persecuţiei, au dovedit un ataşament neclintit faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa şi au păstrat intactă credinţa lor.
Vouă, iubiţi fraţi întru Episcopat, doresc să vă exprim mulţumirea mea pentru angajarea voastră generoasă în serviciul renaşterii şi dezvoltării comunităţii catolice din ţările voastre şi să vă îndemn să continuaţi a fi Păstori plini de zel ai turmei lui Cristos, în apartenenţa la unica Biserică şi în respectul diferitelor tradiţii rituale. A păstra şi transmite patrimoniul credinţei este o îndatorire a întregii Bisericii, dar în special a Episcopilor (Cf Lumen Gentium, 25). Câmpul slujirii voastre este vast şi exigent: este vorba, de fapt, de a propune credincioşilor un itinerar de credinţă creştină matură şi responsabilă, în special prin învăţământul religios, cateheză, chiar şi pentru adulţi, şi pregătirea la sacramente. În acest domeniu e nevoie de promovarea unei mai mari cunoaşteri a Sfintei Scripturi, a Catehismului Bisericii Catolice şi a documentelor Magisteriului, în mod deosebit ale Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican şi Enciclicelor Papale. Este un program angajant, care cere elaborarea în comun a unor planuri pastorale vizând bonum animarum al tuturor catolicilor de diferite rituri şi etnii. Aceasta necesită mărturie de unitate, dialog sincer şi efectivă colaborare, fără a uita că unitatea este în primul rând rod al Duhului Sfânt (Cf Gal 5,22), care călăuzeşte Biserica.
În acest an al Sfintei Preoţii, vă îndemn să fiţi mereu adevăraţi părinţi pentru preoţii voştri, cei dintâi şi preţioşi colaboratori în via Domnului (Cf Christus Dominus, 16.28); cu ei există o legătură înainte de toate sacramentală, care cu titlu unic îi face părtaşi la misiunea încredinţată Episcopilor. Străduiţi-vă să întreţineţi comuniunea între voi şi cu ei într-un climat de afecţiune, de atenţie şi de dialog respectuos şi fratern; interesaţi-vă de condiţiile lor spirituale şi materiale, de necesarul aggiornamento teologic şi pastoral. În diecezele voastre nu lipsesc Institutele călugăreşti active în domeniul pastoral. Va fi grija voastră specială să le dedicaţi atenţia cuvenită şi să le oferiţi tot ajutorul posibil pentru ca prezenţa lor să fie din ce în ce mai semnificativă iar persoanele consacrate să-şi poată desfăşura apostolatul potrivit propriei carisme şi în deplină comuniune cu Biserica particulară.
Dumnezeu nu încetează să cheme bărbaţi şi femei în serviciul său: trebuie să-i fim recunoscători de aceasta, intensificând rugăciunea pentru ca să continue să trimită lucrători în secerişul său (Cf Mt 9,37). Este îndatorirea principală a Episcopilor să promoveze pastorala vocaţiilor şi formarea umană, spirituală şi intelectuală, a candidaţilor la Preoţie în Seminarii şi în alte Institute de formare (Cf Optatam Totius, 2.4), garantându-le posibilitatea de a-şi însuşi o profundă spiritualitate şi o pregătire riguroasă, filozofico-teologică şi pastorală, şi prin alegerea atentă a educatorilor şi profesorilor. O grijă similară trebuie să se aibă în formarea membrilor Institutelor de viaţă consacrată, în special ale celor feminine.
Înflorirea de vocaţii sacerdotale şi călugăreşti depinde în bună parte de sănătatea morală şi religioasă a familiilor creştine. Din păcate, în timpul nostru nu puţine sunt pericolele care ameninţă instituţia familială într-o societate secularizată şi dezorientată. Familiile catolice din ţările voastre, care în timpul încercării au mărturisit uneori cu preţ scump fidelitatea faţă de Evanghelie, nu sunt imune de plăgile avortului, corupţiei, alcoolismului şi drogurilor, precum şi controlului naşterilor prin metode contrare demnităţii persoanei umane. Pentru a combate aceste provocări, este nevoie să se promoveze centre parohiale de consiliere care să asigure o pregătire adecvată vieţii conjugale şi familiale, dar şi să se organizeze mai bine asistenţa pastorala a tineretului. Este necesară, mai presus de toate, o angajare decisă pentru a favoriza prezenţa valorilor creştine în societate, dezvoltând centre de formare unde tinerii să poată cunoaşte valorile autentice, înnobilate de geniul culturii ţărilor voastre, încât să le poată mărturisi în ambientele în care trăiesc. Biserica vrea să ofere contribuţia ei determinantă la construirea unei societăţi reconciliate şi solidare, capabilă să facă faţă procesului de secularizare în curs. Transformarea sistemului industrial şi agricol, criza economică, emigraţia, nu au favorizat persistenţa valorilor tradiţionale, care, de aceea, trebuie propuse din nou şi întărite.
În acest context, apare deosebit de importantă mărturia de fraternitate dintre Catolici şi Ortodocşi: să prevaleze asupra divizărilor şi disensiunilor şi să deschidă inimile la împăcare. Sunt conştient de dificultăţile pe care trebuie să le înfrunte, în acest domeniu, comunităţile catolice: urez să se poată găsi soluţii adecvate, în acel spirit de dreptate care trebuie să însufleţească raporturile dintre fraţii în Cristos. În mai 2009, aţi amintit cea de-a X-a aniversare a istoricei vizite pe care Venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea a realizat-o în România. Cu acea ocazie, Providenţa divină i-a oferit Succesorului lui Petru posibilitatea de a împlini o călătorie apostolică într-o Naţiune majoritar ortodoxă, unde de secole este prezentă o însemnată comunitate catolică. Dorinţa de unitate suscitată de acea vizită să alimenteze rugăciunea şi strădania de a dialoga în caritate şi în adevăr şi de a promova iniţiative comune. Un domeniu de colaborare astăzi deosebit de important între ortodocşi şi catolici priveşte apărarea rădăcinilor creştine ale Europei şi a valorilor creştine, şi mărturia în comun asupra unor teme precum familia, bioetica, drepturile omului, onestitatea în viaţa publică, ecologia. Angajarea unitară asupra acestor argumente va oferi o contribuţie importantă creşterii morale şi civile a societăţii. Un dialog constructiv între ortodocşi şi catolici nu va întârzia să fie ferment de unitate şi de concordie nu numai pentru ţările voastre, dar şi pentru întreaga Europă.
La încheierea întâlnirii noastre, gândul meu se îndreaptă spre comunităţile voastre. Duceţi preoţilor, călugărilor, călugăriţelor, tuturor credincioşilor din România şi Republica Moldova salutările mele şi încurajarea mea, dându-le asigurarea şi afecţiunii mele. Invocând mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor din Ţinuturile voastre, vă dau din inimă Binecuvântarea mea, vouă şi tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu încredinţaţi solicitudinii voastre pastorale.
Din Vatican, 12 februarie 2010
