Noi, protopiţipoancele, suntem zen

Gata. De azi sunt zen. M-am hotărât să nu mă mai enervez. Am de gând să trec pe un nivel superior de... ăăă... ontologicăly spiching. Ieri s-a luat cu câine de mine. I-am zis cu calm că dacă mă mai supără sun la hingheri să remarc existenţa unui câine violent în zonă şi m-a lăsat în pace. Jur! Aşa, mi-am dat seama că se poate. Ştiţi filmuleţul ăla de pe iu-tiub în care o doamnă vorbeşte cu un urs în pădure şi ursul, ditamai animalul, fuge de ea când îl anunţă că ar vrea să-l mâgâie? Ei bine, asta înseamnă să fii zen. Da, fata mea tocmai face o criză de nervi că n-o bag în seamă. Mă încui în dormitor cu laptopul şi încerc să scriu mai departe, ignorând-o total. Sunt zen, ce pana mea? E adevărat, este copilul ăsta în stare să scoată nişte acute de-ţi pune creierii pe bigudiuri.

Sunt zen. Am să mă apropii de fata mea cu aceeaşi prudenţă cu care s-a apropiat doamna de pe iu-tiub de urs. Sper din toată inima ca ea să se sperie de mine şi să fugă. Eventual în linişte. Ăăă. Cu calm, bat darabana în tastatură. Nu-mi iese. Nu fuge de mine. Şterge praful de pe jos cu blugii ăia noi, dar nu-i nimic, dacă mi-am propus să fiu zen, rămân zen şi cu asta basta! Mrrrr! Uite, acuma i-a scăpat un M&M pe jos şi tocmai îl culege de pe parchet şi-l bagă-n gură, dar mie nu-mi pasă.

Între timp, doamna de la administraţie sună la uşă ca să-mi bată obrazul că sunt restantă la întreţinere, îi zic că da, o să remediez această neplăcută situaţie, de parcă eu vreau să am restanţe la întreţinere. La radio se cântă piesa zen intitulată “I hate everything about you” şi i-o dedic doamnei administrator, fireşte, pe ascuns. Cu vârsta, am devenit mult mai precaută în a face declaraţii oneste. Fata mea urlă în continuare, muzica e dată tare şi au început şi reclamele la televizor. Uite, mi-a scuipat pe tastatură cu bale de M&M. La noi în casă e o situaţie foarte zen. Tocmai primesc un sms de la compania de telefonie mobilă unde sunt abonată. Aflu că nu mai am telefon, că mi l-au suspendat. Porci capitalişti. O oază de linişte şi de satisfacţie emoţională e casa mea. Un templu budist. “Un cântrec cu acorduri ample”, vorba... ăăă... cântecului. Blugii lu’ asta mică sunt varză, iar bomboanele mai întâi aterizează pe jos şi pe urmă la ea în gură. O ameninţ zen c-o să facă viermişori intestinali şi-mi bat joc de ea punând-o să zică “aflatoxină”. Iar se enervează şi iar ţipă, dar eu sunt zen şi-i aduc la cunoştinţă să fie la fel de zen ca şi mine. Aruncă pe jos toată punguţa de bomboane: “Na, că le-am dat jos”.

Auzi? Da’, la urma urmei, de ce stau io pe toate site-urile de educaţie a crescătorilor de copii? “Păstraţi-vă calmul în orice situaţie”. “Aveţi dreptul să fiţi nervoasă, dar nu arătaţi asta copilului”. Chiar şi acum, când, urcată pe mine, mă trage de păr şi-mi ia hainele de pe mine tot zen trebuie să fiu. Inspir adânc şi număr până la cinci. “O vreau pe Barbie”. “Barbie e o piţipoancă”. “O vreau pe Barbie”. Prietena mea cea mai bună îi ia apărarea şi-mi spune că toate fetele au dreptul să fie piţipoane dacă asta îşi doresc, că nu suntem noi acuma în stare să zicem ceva, pentru că şi noi am fost, la vremea noastră, nişte piţipoance. Sincer, oricât de mult m-aş strădui, nu-mi aduc aminte de asemenea perioade în viaţa mea, dar psihologii spun că uităm adesea lucruri, doar ca să ne construim un zid de protecţie pentru propria noastră conştiinţă. Tot ea lansează un termen nou: cică noi, generaţia noastră, am fost protopiţipoancele.
Şi nesimţiţii ăştia de pe Disney Junior! Fac reclame la jucării care costă cărămizi de bani. Alţi porci capitalişti. Cică “Disney Junior: aici începe magia”. O începe la tine-n cap magia. Piţipoanco şi proasto. Protopiţipoanco!