Parcul Naţional Apuseni devine păşune

Una dintre cele mai valoroase zone naturale din Munţii Apuseni riscă să dispară din cauza intereselor de partid şi de afaceri. Deşi oamenii de ştiinţă au cerut înfiinţarea unui parc naţional în această zonă încă din perioada interbelică, în acte rezervaţia a apărut abia în 2004. La nici cinci ani distanţă, din cauza unor primari din zonă, care îşi revendică terenurile, în special cele cu păduri, parcul riscă să dispară. Mai mulţi oameni de afaceri ardeleni cu interese imobiliare şi nu numai pândesc cu calm desfiinţarea parcului.

Existenţa Parcului Naţional Apuseni, ca instituţie, riscă să devină istorie în cazul în care cinci primari din cinci localităţi ai căror localnici deţin terenuri în zona respectivă nu reuşesc să găsească o cale eficientă de comunicare cu autorităţile parcului. Pentru că bugetul Parcului Naţional Apuseni este limitat, iar lucrările pentru îmbunătăţirea stării ecologice a rezervaţiei se desfăşoară lent sau chiar întârzie să apară, au început să apară voci care să conteste existenţa parcului naţional. Astfel, edilii câtorva localităţi din zonă au început de aproape un an să găsească diverse motive pentru a arunca săgeţi otrăvite în direcţia conducerii Parcului Naţional, cerând autorităţilor judeţene şi celor de mediu desfiinţarea lui. Nu mai trebuie spus că, în acest caz, patrimoniul imobil al parcului, mai ales terenurile împădurite, ar urma să fie administrate tocmai de primarii protestatari.

Înfiinţat cu acte în regulă în 2004, Parcul Naţional Apuseni este contestat de primarii din zona Beiuş-Ştei, iar cel mai recent motiv e că nu sunt lăsaţi să intervină în ecologizarea şi administrarea păşunilor. Directorul Institutului de Cercetări Silvice Cluj, reprezentanţi ai Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare, ai Parcului Natural Apuseni, ai Gărzii de Mediu, prefectul de Bihor, Gavrilă Ghilea, precum şi primarii în cauză s-au întâlnit recent în Padiş pentru a discuta, în primul rând, despre infestarea cu gândacul de scoarţă a mai multor arbori din zonă. Un subiect apărut parcă peste noapte, după cinci ani de existenţă a parcului, timp în care nimeni nu a identificat până acum astfel de probleme.

Deşi au fost puse capcane, efectul a fost minim, iar concluzia generală a fost aceea că "asistăm pasivi la distrugerea pădurilor". În opinia directorului ICS Cluj, la Padiş nu s-a intervenit la timp în combaterea atacului gândacului de şcoarţă, "impasul fiind Parcul Natural Apuseni, din cauza legilor în vigoare, care nu permit intervenţia în zonele strict protejate. Trebuie efectuată inventarierea, întocmirea documentaţiei şi obţinute derogări pentru a interveni la timp".

Pornind de la acest argument, primarii sunt hotărâţi să declare neconstituţională Legea de delimitare a Parcului Naţional Apuseni, deoarece aceasta încalcă dreptul la proprietate al comunelor limitrofe, să ceară despăgubiri pentru proprietari, să taie arborii afectaţi şi să se ajungă până la desfiinţarea Parcului Natural Apuseni.

Şi să propună desfiinţarea parcului. Alin Moş, directorul Parcului Naţional Apuseni, susţine că "ne paşte un infrigement din partea Comisiei Europene tocmai pe astfel de teme. Personal, sunt pus de stat să fac o treabă la parc şi nu pot să-mi exprim decât îngrijorarea în legătură cu o astfel de propunere".

DORIT DE RACOVIŢĂ, DISTRUS DE INTERESE
Localizată în inima Transilvaniei şi găsindu-se relativ aproape de oraşul Cluj-Napoca, vechi centru universitar, zona din Munţii Apuseni actualmente inclusă în Parcul Natural Apuseni a fost vizitată şi studiată încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Cele mai vechi trasee turistice din zonă, datând de prin anii 1900, au fost descrise şi marcate de Czárán Gyula, un neobosit călător pe meleagurile Apusenilor. Primele iniţiative în vederea constituirii unui parc în această zonă îi aparţin lui Emil Racoviţă, care, la primul Congres al Naturaliştilor din România, din aprilie 1928, a formulat clar scopul şi obiectivele creării unei arii protejate de dimensiuni mari în Munţii Apuseni. În anii '50, ca urmare a altor descoperiri importante în explorarea endocarstului, au fost făcute demersuri de Marcian Bleahu. Alte personalităţi ştiinţifice, dar nu numai, care de-a lungul timpului, prin studiile şi eforturile lor în domeniul conservării naturii, şi-au legat numele de carstul din Munţii Apuseni sunt Zeno Oarcea, Iosif Viehmann, Anna Marossy, Valeriu Puşcariu şi Nicolae Boşcaiu, Cristian Pop şi mulţi alţii.

În anii '70 s-a pregătit prima documentaţie ştiinţifică privind declararea parcului, însoţită şi de o primă hartă, evidenţiindu-se faptul că această zonă este printre ultimele perimetre naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa. Primul act normativ prin care a fost declarat parcul, iniţial ca şi "Parcul Naţional Apuseni", a fost Ordinul de Ministru 7/1990, urmat, după zece ani, de Legea 5/2000 privind amenajarea teritoriului, Secţiunea a III-a, arii protejate, unde este menţionat ca "Parcul Natural Munţii Apuseni".

În 1992 s-a realizat de Institutul de Cercetări Biologice din Cluj-Napoca "Studiul de fundamentare privind organizarea reţelei de arii protejate pe teritoriul ţării", care a stat la baza deciziei finale de instituire a parcului.

Prin Hotărârea de Guvern 230/2003 s-au stabilit limitele "Parcului Natural Apuseni", care au dat şi suprafaţa totală de 75.784 ha. Începând cu anul 2004, s-a înfiinţat Administraţia Parcului Natural Apuseni ca subunitate a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Oradea în urma semnării contractului de administrare a Parcului între Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.